Ne simțim tot mai singuri si mai neiubiți, dar nici nu “deranjăm” singurătatea altuia! DE CE?
Știți acel MEME faimos în toată lumea numit „pisica singură/pisica in singurătate” (lonely cat)? Compus din câteva benzi desenate, prezintă un animăluț pe care iți vine să îl iei în brațe, dar care se văicărește că :
“sunt atâââââât de singur(ă)”
„de ce trebuie să trăiesc așa singur (ă), în așa singurătate?”
“O să se termine vreodată această singurătate?”
E, și în momentul în care cineva se apropie să îl mângâie, pisoiul se zburlește : “IA-ȚI MÂINILE DE PE MINE!”
Noi, oamenii moderni ai secolululi 21, ai noului mileniu, ai noilor ani ’20, suntem toți, într-o formă sau alta, pisoiul acesta!
Moartea Cristinei Țopescu a înghețat o țară întreagă. Nu doar pentru că era un om frumos, nu doar pentru că mulți își leagă primele amintiri de numele ei. Ci pentru că, din păcate, în venele noastre de oameni moderni, cu mii de prieteni pe Facebook, o mulțime de followers pe Instagram și o agendă telefonică neîncăpătoare, curge, de nenumărate ori, o singurătate. cruntă.
Și, din păcate, aceasta singurătate, pentru nenumărați, s-a cronicizat deja.
Ne plângem de vreme, de soția cicălitoare, de soțul care uită să aducă pâine acasă, de amantul care nu mai divorțează, de șeful isteric, de colegii enervanți, de banii puțini, de munca prea multă…de tot și de toate! Mai puțin de singurătate! Și totuși, dacă stăm noi cu noi în oglindă, de multe ori, e exact ce ne apasă mai tare! Dar ne e rușine să recunoaștem, de multe ori și față de noi…
Nu vorbesc aici de solitudinea de care avem nevoie uneori cu toții ca să ne mai linistim….
….să mai gândim, să mai plănuim, să fim noi cu noi și cu respirația noastră. Ci de singurătatea aceea care ne face să ne simțim goi și înghețați pe dinăuntru, într-o lume tot mai plină de tot felul de lucruri. De singuratatea pe care o simtim noi cu noi sau noi cu celalalt/ceilalti.
În subconștientul nostru colectiv, ideea de singurătate e atât de înspăimântătoare, încât aproape că nu ne putem uita la ea. Într-un fel, e și normal. În codul nostru biologic stă scris că, la începuturile speciei umane, un homo sapiens singur-cuc era mâncat! La propriu! Deci cumva, singurătatea era sinonimă cu moartea. Așa că, nu e de mirare că și acum, de multe ori, când ne simțim singuri-pentru că toți știm cum e, avem impresia că murim pe dinăuntru.
Ideea de singurătate, ca o stigmă socială
Vă propun un exercițiu de imaginație. Cum ar fi ca mâine, când întrebați o persoană oarecare, nici prea prieten, nici prea străin “Ce faci, cum ești?”, să vi se răspundă sincer, direct și asumat “Sunt singur(ă)! Mă simt singur(ă)! Cum ați reacționa?
E greu să vă închipuiți, așa-i? Pentru că oamenii nu spun asta! Poate doar la preot și la psiholog! Dacă… Singurătatea e aproape o rușine, deși toți ne confruntăm cu ea! Cum adică e/ se simte singur? Păi ce problemă are? Sau ce n-are? Ce-i lipsește? Și mie ce îmi lipsește de ma simt așa ? Chiar, ce ne lipsește?
Viata in singurătate, consecință a neacceptării că, de fapt…SUNTEM OAMENI! TOȚI!
Eu cred că ne lipsește ACCEPAREA! În toate formele ei!
*În primul rând, acceptarea de sine!
Ne e greu să ne acceptăm și să ne iubim când suntem obosiți, proști, prostiți, bolnavi, părăsiți, fără bani, fără mașină scumpă, fără vacanțe exotice, fără inel de logodnă, fără și fără….
Și apoi ne supărăm că nimeni nu ne iubește așa cum suntem! Păi dacă nici noi nu ne iubim? Dacă nici noi nu vrem să fim singuri cu noi?
*În al doilea rând, acceptarea de sine în fața altora!
Sau ceea ce se cheamă vulnerabilitate! În traducere liberă, a fi tu însuți! Adică și obosit, prost, prostit, bolnav, părăsit, fără bani, fără mașină scumpă, fără vacanțe exotice, fără inel de logodnă, fără și fără….
Mereu speriați să ne arătăm părțile triste și întunecate și bolnave și bolnăvicioase din noi, ne izolăm de fiecare dată când ne confrutăm cu ele! În lumea în care trăim, din ce în ce mai des! E mai ușor să avem prieteni pe Facebook! Lor nu le arătăm partea tristă, părul ciufulit dimineața, durerile de stomac, poza fără filtru și lacrimile din pernă.
Și apoi ne supărăm că nimeni nu ne înțelege și nu ne iubește așa cum suntem! Păi dacă nu ne aratăm așa cum suntem nimănui, niciodată?!
*În al treilea rând, acceptarea celorlați!
Adică și obosiți, proști, prostiți, bolnavi, părăsiți, fără bani, fără mașini scumpe, fără vacanțe exotice, fără inele de logodnă, fără și fără….
Și apoi ne supărăm că nici ei nu ne acceptă pe noi, că și ei vor ceva, altceva de la noi!
De fapt, ne simțim toți, toți, ABSOLUT TOȚI la fel! La fel de singuri și la fel de neiubiți! Hai naibii să fim (mai puțin) singuri și mai puțin neiubiți împreună!!!!
Hai să dăm acel, ACEL telefon! Hai să spunem acele cuvinte ACELUI om! Hai, după ce ne dăm ochii peste cap că ne întreabă mama dacă am mâncat și avem 40 de ani, să îi zâmbim. Hai să ne luam copilul în brațe. Iubita, nevasta sau prietena cea mai buna! Să acceptăm acea cafea. Hai să…trăim!
Pentru că înspământător nu e să mori singur! Înspământător e să trăiești singur!
CE MAI E DE SPUS: In ceea ce o priveste pe Cristina Ţopescu , tocmai pentru ca NU i-am fost alaturi, nu stim exact cum a trait si cat de singura s-a simtit sau nu s-a simtit in 59 de ani. Nu stim, stim ca a fost frumoasa, un om frumos! Si asta merita sa ne amintim despre ea!
FOTO: SHUTTERSTOCK
Citește și: 3 CUVINTE MAGICE CARE MĂ VOR FACE SĂ POT CÂND NU O SĂ MAI POT ÎN 2020! ȘI TE POT FACE ȘI PE TINE!
Pe mine mă poți urmări pe Facebook AICI și pe Instagram AICI
Ca piesa am ales una cu un nume si un sound sugestiv. E de pe un album cu muzica de inspiratie New Age, dar chiar daca nu esti adeptul acestei filosofii, sper ca esti al iubirii…
13 Comments
Multumesc! Trist, dar adevarat! Te imbratisez cu drag! Te iubesc!
da….si eu te iubesc!
„Poate, dacă ploaia s-ar opri / Şi din cer n-au să mai cadă lacrimi… Tu ai veni!”, dar şi „Singur, atât de singur / Simt dureri pe care nu mai pot să le-ndur” sunt versurile a doua melodii celebre, ce apartin formatiilor Cargo si Talisman, cu peste 9 milioane, respectiv 3 milioane de vizualizări pe youtube, care mi-au venit în minte imediat ce am citit titlul articolului tău.
Dacă există ceva mai puternic decât glonţul sau otrava, aceea este singurătatea. Te deprimă, te transformă într-un om rău, care nu mai suporta pe nimeni, care se enervează la ceea ce pentru tine părea o simplă glumă.
Singurătatea este o armă de distrugere lentă, care nu îţi dă vreo ocazie, vreun motiv să te fereşti de ea. În prima fază, te face să te simţi liber, să fii un zeu atotputernic care nu deranjează pe nimeni şi care nu e deranjat de nimeni. Ei bine, de aici începe chinul! Lipsa comunicării, lipsa anturajului te fac molcom, fricos şi neîncrezător în oamenii pe care demult îi credeai prieteni, de încredere şi de care acum te fereşti mai ceva ca şoarecele de pisică.
Am cunoscut oameni singuri. De fapt 2 categorii de oameni singuri:
1. Cei cu copiii plecaţi în străinătate;
2. Cei care nu au avut niciodată copii şi cărora le-au murit părinţii.
Ambele categorii de persoane spuneau că cele mai grele momente ale lor sunt sărbătorile pascale şi onomastica (cred că şi restul sărbătorilor, dar nu voiau ei să zică despre ele).
„Mi-am dat seama cât de rău e să fii singur când m-am aşezat la masa de Paşti şi nu am avut cu cine să ciocnesc un ou roşu. Şi ce ai făcut? Ce să fac? Am lovit cu el de masă, l-am curăţat şi gata, ce era să fac?” – spunea o persoană din prima categorie, acum câţiva ani.
„Mi-a fost ziua ieri, am făcut X ani şi mi-am luat singură cadoul ăsta. Păi de, cine să îmi cumpere cadou?” – spunea o persoană din a doua categorie, anul trecut.
Punând cap la cap cele două situaţii, putem spune că singurătatea este „cel mai mare duşman al omului”, un duşman greu de învins de multe persoane. Şi totuşi, cum reuşesc pustnicii din peşterile munţilor să reziste?
Spre sfârşitul lui noiembrie am fost la Mănăstirea Prislop, iar la plecare am văzut un pustnic. Aspectul lui era neîngrijit, în sensul că avea părul lung, barba foarte mare, hainele… nu mai zic, dar ochii erau mari şi vorbea atât frumos, tare şi repede despre tot ceea ce îl întrebau oamenii.
A spus că a venit pe jos 60 de kilometri special pentru acea zi, dar se vedea că avea o poftă de vorbit enormă; cred că era în stare să vorbească 3 zile şi 3 nopţi fără să doarmă, să mănânce sau să bea apă, atât de mult ar fi vorbit cu oamenii, dar unii nu aveau nici timpul necesar şi nici răbdarea cuvenită pentru a-l asculta.
Ce să mai lungim vorba: singurătatea este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om, căci pentru ea nu există medicament, ci doar cei din jurul nostru sunt „medicamentul” potrivit, deoarece comunicarea ne descarcă, ne uşurează povara de pe umeri şi nu mai simţim că suntem SINGURI.
Mult succes în continuare!
multumesc mult; da, foarte triste povestile pe care mi le-ai spus, dar stii ce e bine? ca oamenii aceia au povestit despre ce au simtit si a avut cine sa ii asculte; cred ca si de asta e vorba;
multumesc inca o data
Pingback: Ne simțim tot mai singuri și mai neiubiți, dar nici nu “deranjăm” singurătatea altuia! - LaPunkt
Probabil că vouă, celor care nu puteți trăi singuri o viață, vi se pare absurd, trist și mai știu eu cum să fii singur. NU, singurătatea nu înseamnă moarte, dimpotrivă, are avantaje enorme față de traiul cu cineva, cu o familie, cu societatea. Mă rog, în societate trăiesc și eu, la serviciu, dar acasă sunt singură, vreau să fiu singură și așa am fost în ultimii peste 35 de ani. Când ești singur nu te bate nimeni la cap, nu faci ce vrea celălalt, te culci când vrei, faci curat când și dacă ai chef, dai drumul la ușă unui musafir nepoftit dacă vrei și răspunzi la telefon tot dacă ai chef de vorbă. În singurătate ai libertate totală, toate lucrurile sunt la latitudinea ta. Am încercat să stau cu cineva, vreo 3 ani, și pur și simplu n-a mers. Nu-mi plac limitările pe care trebuie să le respecți când nu ești singur. Doar pe părinți i-am acceptat, că nu aveam încotro. Așa că, doar pentru voi, cei care sunteți foarte sociali, singurătatea pare urâtă. Mie tocmai că lumea mi se pare prea rea, mincinoasă, arogantă și gălăgioasă ca să-mi doresc să stau printre oameni mai mult decât este strict necesar. Oamenii te mănâncă de viu, nu siguranța propriei case.
multumesc mult pentru comentariu, Oana; cumva, perspectiva ta ne ajuta sa vedem ca exista diferite viziuni de viata si, daca tie iti e bine asa, e ok;
Eu oricum ma refeream la acea singuratate care uneori poate fi si in doi si in o suta; daca tu nu te simti singura tu cu tine si esti ok asa, e in regula, nu?
Pingback: Iadul e pavat cu intenții bune: ale mele și ale tale! De ce? - Parfum de femeie
Pingback: La bloc, pe blog (4)-A venit mașina de gunoi ?! Păi atunci tu NU poți să pleci nicăieri! - Parfum de femeie
Singuratatea este o inima lipsita de iubire. E nevoie de vindecarea inimii. Am fost singur, parasit de toti dupa divort si acuzat pe nedrept desi toti mi-au stiu viata,ca traiam in relatii apropiate cu multi zilnic chiar. Am gasit acea liniste si dragostea mare pentru Dumnezeu care nu ma parasea niciodata si eram mai bine si fericit ca cei care credeau ca sunt fericiti. Dupa 1 an jumate mi-am regasit iubirea alaturi de noua mea sotie si dragostea care m-a ajutat, Dumnezeu, e tot crescand in viata mea si a familiei mele fiindca am cautat sa iubesc pe Dumnezeu si semenii mei neconditionat. Traim intr-o societate care si-a pierdut dragostea. Asta e raspunsul la toate. Dragostea nu va pierii niciodata !
@Emanuel – frumoasa povestea ta, multumesc ca ai scris-o! cumva, genul acesta de povesti arata ca dragostea e aici:)
multumesc pentru comentariu si te mai astept cu drag pe blog!
Singurătate este cel mai fidel partener de viață, singurătatea nu te părăsește niciodată, decât cu o mie de prieteni falși mai bine singur,
Ma intristeaza mult mesajul, dar nu ca ai gresit tu cu ceva, doar ca au rasunet dureros cuvintele! Eu iti doresc si imi doresc si mie acelasi lucru: sa ne fie bine si in singuratate – adica noi cu noi mai bine zis, si cu oameni! Multe imbratisari!