Sunt aspecte în chimie care mă depășesc-inclusiv în cea dintre doi oameni (SÎC). Sunt însă de acord cu “nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă!” E adevărat, înțeleg asta în felul meu! (Foarte) personal! Cred că toți suntem povești care se rescriu permanent, într-o continuă dezvoltare (foarte) personală! Iar aici, “fotografiem” aceste povești în cuvinte!
În seria Grey’s Anatomy, pe care am urmărit-o pînă acum câțiva ani, încă din primele episoade apărea conceptul de “my person”. În românește “persoana mea”! Era, în scenariul filmului, în cazul personajului principal, Meredith Grey, cea mai bună prietenă a ei. Pentru că era în primele episoade, m-am întâlnit cu acest termen, la nivel teoretic, acum mulți ani. La nivel practic, adică sufletesc, deși am considerat mereu că #oameniisuntpoveste și deși chiar am o persoană pe care o numesc așa, eu cred că am început să înțeleg conceptul abia în ultima perioadă.
“Nu am nevoie de sfaturi! Le știu! Nu am nevoie să îmi spui că o să fie bine! Știu! Nu am nevoie să îmi amintești cele o mie de lucruri grele peste care am trecut! Le știu! Nu am nevoie să îmi spui cât de puternică sunt! Știu! Nu am nevoie să îmi spui că nu merită, că el, că alții nu merită, că nimeni și nimic nu merită! Că eu nu merit să merit să ma doară! Știu! Nu am nevoie să îmi spui să mă observ, să meditez asupra a ceea ce mi se întâmplă, să citesc nu știu ce, să îmi amintesc cât de fericită am fost în atâtea momente pe care tot eu le-am creat! Nu am nevoie să îmi spui că nefericirea asta care îmi topește venele trece, că durerea care îmi sufocă respirația se dizolvă, că totul e o iluzie și că ține de mine și de focusul meu! ȘTIU!
În 2020, la audițiile America’s Got Talent a participat un concurent care a pus un “înainte” un după pe scena concursului. Archie Williams s-a înscris în competiție la un an după ce a fost eliberat din închisoare pentru un viol pe care nu l-a săvârșit niciodată. A stat 36 de ani după gratii pentru ceva pentru care, la punerea sa în libertate, s-a dovedit că a fost altă persoană vinovată! 36 de ani! Eu nu mă născusem când, în cea care era considerată pe atunci cea mai “sângeroasă” închisoare a Statelor Unite, acestui om i s-au pus cătușele. Când i s-au scos, eram demult femeie în toată firea.
Întrebat ce l-a ținut în
viață, a dat un răspuns simplu. Cutremurător! Real!
Archie Williams:“Liberatea e a omului! Am mers în închisoare, dar nu mi-am lăsat mintea să meargă în închisoare.”
În povestea “Colind de Crăciun” ( A Christmas Carol), Charles Dickens vorbește despre bătrânul Ebenezer Scrooge, care, în noaptea de sărbătoare, este vizitat de trei spirite care îi schimbă viața. Fantoma trecutului, fantoma prezentului și fantoma viitorului îi arată, ca într-o oglindă, tot ce ERA, dar nu știa că ERA acolo! Tot ce nu voise să vadă despre el și despre ceilalți! Fără posibilitatea de a putea să fugă din fața propriei imagini, bătrânul Scrooge se uită de fapt, pentru prima dată, la el însuși.
Vi se pare că povestea sună cunoscut în preajma acestor sărbători? Nu familiar în sensul că ați citit cartea sau ați văzut filmul/desenele animate, ci în sensul că, pe undeva, aveți și voi propria poveste-de Paște, de data asta! O poveste care se scrie în această perioadă de izolare.
Cum mi-a venit ideea să scriu un articol despre „cele 4 legăminte în vreme de pandemie Coronavirus?” Întâi mi-am amintit de o perioadă petrecută la Geneva. Acum câțiva ani, în timpul unei vizite la Organizația Națiunilor Unite (ONU), un ghid sexy și cam fain (am fost îndrăgostită de el vreo 2 ore) ne-a pus tuturor celor din sală o întrebare deloc sexy, deloc faină, dar care m-a făcut să privesc altfel cerul elvețian:
“E cineva de aici care a trăit războiul?”
Nu a ridicat nimeni mâna, deși sala era plină de cetățeni ai lumii. Ghidul cel sexy a continuat:
“Nimeni?! Mă bucur tare! Vă dați seama ce norocoși sunteți? De câte ori am vizitatori care au trăit vremuri de război, energia sălii se schimbă la întrebarea asta, să știti! Voi nu ați cunoscut niciodată ce au cunoscut ei, iar asta vă face foarte norocoși.”
Au trecut de atunci mai bine de 5 ani, dar vorbele lui m-au
urmărit. Acum îmi răsună parcă le-aș
fi auzit ieri și un pic din mine se cutremură.
Ce să vă zic? Îmi e dor de poze cu pisici! Multe pisici! Vă rog eu, multe, multe, multe! Hai și căței! Și papagali (mă rog, ăia mai apar, pe ici, pe colo). Îmi e dor de multe lucruri, de la îmbrățișări de la oameni de care îmi e dor tare, până la lămâi și spirt medicinal din belșug. Și Doamne, îmi e dor de îmbrățișări…
De când “hapciu, Coronavirus” a devenit noul “mâinile sus, se trage”, iar prețul unei măști medicale a început să rivalizeze cu cel al cireșelor cumpărate în mai, mi se pare că trăiesc într-un banc cu guturai! Adică într-o glumă expirată, al cărei rezultat nu e amuzamentul, ci panica.
Recunosc: inițial, am ignorat isteria asta! Apoi toată povestea mi-a făcut ochii rotocol și am mai ignorat-o puțin! După care a ajuns să mă irite! După care mi-am dat seama că eu am trăit-o! Cam acum vreo zece ani, când eram foarte, foarte tânără și foarte, foarte speriată.
Și, cu toată asumarea și convingerea, pot să vă transmit din tranșeele fricii că…cel mai frică ar trebui să ne fie de frică!
M-am surprins pe mine când am dat titlul acesta legat de anii în care am suferit de pe urma bullying-ului! Cei mai negri ani din viața mea? Serios?! De unde a ieșit asta? Și eu care cred că evit să mă victimizez! Și nici nu mă prinde prea bine coroana unei “drama-queen”. Decât “regina-dramelor”, prefer să mă numiți “regina pufarinelor”-oricând, oricât, a “sfântului-sushi” (doooh) și a telenovelelor (personale, nu degeaba mă cheamă Maria Cristina, ay, caramba, mi amor).
Dar, da! Sintagma “cei mai negri ani din viața mea”, asociată perioadei în care am fost un copil bullied (agresat, hărțuit) e potrivită. A venit natural, m-a speriat, mă sperie, dar se potrivește.
Ca adult, am trecut prin momente foarte grele! Dar…le-am traversat ca adult!
Când însă mă uit în oglindă și îmi spun “am fost un copil bullied, agresat, hărțuit”, ceva îmi retează respirația, ceva îmi apasă pe suflet și ceva mă face să îmi simt sângele în vene mai vâscos și mai greu – a furie, a tristețe și a neajutorare. Pentru că am trecut prin acele momente, prin acei “cei mai grei ani din viața mea”, ca și copil.Și asta e cu totul altceva…
În copilărie, când eram mică-mică-mică, eu credeam că oamenii din televizor întră noaptea în cutia pe atunci de lemn, rămân acolo pe tot timpul zilei să îi văd eu când am chef (mă rog, când aveau chef părinții) și apoi pleacă, se duc la treaba lor și vin alții!
Mai credeam că televizor color înseamnă o cutie de lemn vopsită cu dungulițe colorate, mestacam guma dacă o găseam pe jos și credeam că într-o zi sigur o să vină Bobby sau Pamela din Dallas în orășelul meu oltenesc de nici 20 de mii de locuitori și sigur, dar sigur, eu o să mă împrietenesc cu ei. Mai mult cu Bobby, mă rog….
La școală, învățătoarea îi
întreabă pe copii ce faptă bună au făcut în ultima săptămână.
Gigel: „Eu am ajutat o bătrânică să treacă strada”.
Învățătoarea: „Bravo, băiete”
Ionel: „Și eu am ajutat o băbuță să treacă strada!”
Învățătoarea(entuziasmată): „Felicitări și ție”
Vasilică: „Eu am ajutat o femeie bătrână să treacă strada”
Învățătoarea (uimită): „Și tu, copile? Cum, ați făcut toți aceeași faptă bună?
Gigel: „Foarte simplu! A fost nevoie de toți trei pentru că băbuța nu voia nici în ruptul capului să treacă strada!”
Deși numele meu e
Cristina-Maria, am fost, pe rând, și Gigel și Ionel și Vasilică și băbuța, în ecuația vieții mele. Mai nou, de când observ cu mai mare
atenție oamenii, am devenit și “învățătoarea” din banc, iar în jurul meu plouă cu
Gigei și cu Ionei! Torențial! Și cu biete băbuțe, catapultate direct în
mijlocul străzii, de unde nu știu încotro să o ia!
O prietenă îmi povestește că nu mai scapă de mama care o bate la cap să facă vaccin antigripal! Prietena are peste 40 de ani. Un amic vrea să își schimbe jobul și casa și viața, dar familia se împotrivește cu toate armele! CU TOATE ARMELE! Amicul are peste 30 de ani! Cineva foarte drag mie și-a deshis de curând o afacere cu potențial, dar tatal lui “cineva drag”, fost om de afaceri (de succes), îi explică de câte ori are sau n-are ocazia cât de greu e să ții un business, cât de bine e să nu ai un business și în general ce decizie greșită a luat el, că a renunțat la o viața ușoară, fără business, normal.
