Recunoștința pentru începători și avansați – un (foarte) mic tratat

Recunoștința 1

“De ce să fiu recunoscător? Cui? De ce? Nu am primit niciodată nimic, de la nimeni!” mi-a trântit un amic bosumflat. Intelectual, ras, tus, frezat, tată responsabil, știți modelul, ai fi crezut că înțelege. Dar nu, nu înțelegea! Și știți ceva? Nici eu nu am înțeles mult timp! Și acum îmi e greu, uneori! Mental, pricep fără probleme! Cu inima, pricep uneori, de mai multe ori, nu mereu!

Dar ce e recunoștința?

E foarte interesant pentru că, pe dexonline, primul sens al recunoștinței este“obligație morală pe care cineva o are față de cel care i-a făcut un bine, iar al doilea sens este  “recunoaștere a unei binefaceri primite.” Și totuși, recunoștința înseamnă mult mai mult! Și, din perspectiva mea, în niciun caz “obligație”. Cel mult, responsabilizare și responsabilitate! Dar așa cum niciunul dintre noi nu poate fi cuprins într-o definiție de două rânduri, nici recunoștința nu încape într-o simplă explicație dintr-un dicționar.

Recunoștința, în sine, e o lume! Și poate cuprinde lumea întreagă! Presupune capacitatea unei persoane de a vedea ce e bun și pozitiv în viață! Și realitatea e că în absolut orice moment, în absolut orice situație, poți găsi ceva pentru care să fii recunoscător! Asta dacă ai puterea emoțională corespunzătoare și mentalitatea potrivită (ceea ce englezii numesc “mindset”).

Recunoștința, ca o pereche de ochelari care te fac să VEZI

Prietenii mei miopi – o spun cu dragostea și cu dioptriile personale de rigoare, pentru că da, port ochelari – știu senzația pe care ți-o dă o pereche de lentile corect alese. Dar și când o găsești….mamăăăăăăăăă! Prietenii care au norocul să vadă bine fără niciu ajutor, pot să facă un experimet: să împrumute o pereche de ochelari, să observe cum se vede lumea prin ei-că de văzut se vede, dar prost- și apoi să o dea jos! Mamăăăăă!

Și știți ceva? Și cu, și fără ochelari, lumea înconjurătoare e FIX aceeași! Numai că voi o vedeți cu totul altfel!

E, cam așa e și cu recunoștința! E pur si simplu o perspectivă prin care alegi să vezi viața! Și nu are nimic de-a face cu gândirea pozitivă exagerată conform căreia ești ferm convins că, orice ai face, DAR orice ai face, nu o să îți cadă o vază în cap niciodată! Mai degrabă e despre a fi conștient că, pentru că nu nu ți-a căzut nicio vază în cap până la vârsta X, ai putut să trăiești, să râzi, să dormi, să te trezești, să îmbrățișezi, să faci dragoste, să urmărești serialele preferate. A, și să mânânci sarmale sau ceva bun de Crăciunul care tocmai a trecut (să îți fie de bine)! Și lista poate continua până la Crăciunul viitor!

Acum, îți dai seama că vaza în cap e fix o metaforă și se referă pur și simplu la ideea că…respiri! Și, de aici…restul!

Recunoștința 2

De ce ne e greu să fim recunocători?

Din punct de vedere biologic, de când existăm ca ființe umane, mintea noastră ne-a fost setată să ne ajute să supraviețuim. Nu să ne facă fericiți! Iar pentru asta trebuia să fim mereu în alertă, să vedem și acolo unde nu erau eventualele pericole, care ne-ar fi putut curma viața.

Nu de alta, dar când se apropia tigrul ăla fioros cam prea mult, nu prea îți convenea. Așa că a fost o vreme în care, dacă nu erai în permanență în alertă, aveai mari șanse să fii mâncat! La propriu! Acele vremuri, slavă Domnului, s-au dus. Acum tigrul e reprezentat de facturile pe care trebuie să le achităm lunar, de soacra cu gură mare sau de șeful mereu nemulțumit. Dar, la modul serios, nu cred că s-a raportat în istorie un caz de om mâncat de factura la întreținere sau de șef. Poate de soacră, nu știu…

Bucurie

Recunoștința, perspectiva științifică

În SUA recunoștința e numită, mai în glumă, dar mai mult în serios, “știința fericirii (science of happiness)”. Într-un articol prezentat pe pagina Universității Harvard, la secția “sănătate”, sunt trecute în revistă mai multe studii făcute de psihlogi de la diferite Universități. Cercetările acestora au dus la o concluzie comună: mare parte dintre cei care în cadrul studiilor, făceau exerciții de recunoștință, erau mai fericiți, făceau mai multă mișcare și, în cazul unor probleme medicale, aveau o evoluție mai bună decât cei care se focusau pe problemele neplăcute ale vieții!

DE CE să fim recunoscători?

Sunt o mie de motive, dar nu am o mie de pagini la îndemână. Așa că voi lista câteva, derivate din experiența personală și din ce am citit, învățat, studiat:

  1. Recunoștința ne ajută să avem o viața mai bună-ceea ce face de fapt o astfel de perspectivă e să te ajute să te focusezi pe ce ai bun; pe principiul din ce în ce mai popular “unde e focusul tău, acolo merge și energia ta”, în baza recunoștinței îți vei îndrepta resursele și potențialul către ceea ce DEJA își aduce bine;
  2. Recunoștința te maturizează emotional- în articolul publicat de Harvard pe care l-am menționat mai sus se notează că execițiile de recunoștință NU înbunătățeau, de regulă, viața celor care încă mai aveau nevoie să se maturizeze emoțional, cel puțin într-un anumit moment sau pe un anumit plan. Și DA, aici pledez vinovată! Mi s-a întâmplat în repetate rânduri ca, desi făceam liste interminabile cu motive de recunoștință și mai că nu îmi tatuam “mulțumesc” pe față, în mine răsuna tot o tristețe sfâșietoare, o durere surdă sau un dor nestins, în funcție de situație. E, și știți la ce mă ajuta recunștința în acest caz? Să mă VAD! Să constat unde sunt, de ce sunt acolo și ce să fac să cresc! Multumesc!   
  3. Recunoștința te ancorează în prezent! Cum spuneam: te ajută să vezi cu sinceritate cum te simți pe interior, dar să îți vezi și condițiile exterioare reale de AICI și de ACUM. Cumva, te scoate din anxietatea unui viitor pe care oricum nu îl știe nimeni și te ancorează în AZI.

Exerciții de recunoștință

Același articol publicat de Universitatea Harvard listează câteva metode de recunoștință. Printre acestea se numără:

  1. Ține un jurnal al recunoștinței-să îți faci un obicei din a trece în revistă lucrurile bune care ți se întâmplă zilnic;
  2. Numără binecuvântările-alege un moment dintr-o săptămână și notează-ți ce ți-a adus bun acel interval; uneori ajută să alegi un număr, cum ar fi 3 sau 5 motive de mulțumire; ideea e să fii cât mai specific în legătură cu ce ai simțit în acele momente
  3. Scrie un mesaj sau o scrisoare de recunoștință măcar o dată pe lună-Acum mulți ani, de Crăciun, fără să am prea mult idee de ce înseamnă recunoștința, am trimis, din instict, la un număr de oameni o scrisoare de recunoștință. Au fost sărbători minunate, am avut parte de reacții care mi-au încălzit sufletul și pe care nu le voi uita, Mulțumesc! Și da, voi relua acest obicei, măcar o dată pe lună! Cum ar fi să avem, la final de 2020, 12 astfel de scrisori! Eu voi avea! Și, cum recomandă și cei e la Harvard, câteva vor fi chiar pentu mine!

Concluzii

Da, și mie îmi e greu uneori! Sunt momente în care simt că întreaga mea lume interioară-și uneori exterioară, se face praf! Și din pulberea aia, hai să găsim motive de recunoștință! MRR! Dar realitatea e că, dacă vrem o REALITATE mai bună, hai să începem prin a vedea și recunoaște BINELE! Curaj!

FOTO: CORA POPEANGĂ-GROSU

FOTO „GRATTITUDE”: SHUTTERSTOCK

Citește și: 3 CUVINTE MAGICE CARE MĂ VOR FACE SĂ POT CÂND NU O SĂ MAI POT ÎN 2020! ȘI TE POT FACE ȘI PE TINE!

Pe mine mă poți urmări pe Facebook AICI și pe Instagram AICI

Ca piesă am ales una dintre cele mai puternice melodii pe care le-au auzit vreodată! Știți senzația aceea în care un sunet îți picură putere în fiecare venă? Cam așa…

7 Comments

  • Emanuel
    Reply

    Mi-a plăcut articolul 🙂
    Bravo Cristina

  • Simianovici Ion
    Reply

    “De ce să fiu recunoscătoare? Cui? De ce? Nu am primit niciodată nimic, de la nimeni!” – sunt cuvintele bunicii mele, Dumnezeu s-o ierte, care mereu ne spunea că nimeni nu a ajutat-o cu nimic vreodată (a avut 6 fraţi şi 3 surori, la vârsta de 10 ani îi muriseră ambii părinţi şi niciodată nu a fost la şcoală din cauza sărăciei!). Asta era mentalitatea ei şi aşa a rămas până în ultima clipă: nimeni nu îţi dă nimic degeaba, dacă nu munceşti, iar munca cinstită te face să dormi liniştit noaptea.
    În gimnaziu, profesorul de educaţie tehnologică ne spunea, în fiecare an, aceleaşi cuvinte: „Nimeni nu va veni la uşa ta cu un sac plin cu bani şi să îţi spună <>”. Şi în prezent sunt valabile aceste cuvinte :))) (glumesc).
    Legat de perechea de ochelari potrivită, instantaneu, mi-au venit în minte două situaţii:
    1. Versurile unei vechi melodii ce aparţineau formaţiei Indigo, care spuneau:
    „Nu-mi pasă, plec de-acasă, repede la mare, soarelui să-i cumpăr OCHELARI de soare. /Nu-mi pasă, zbor de-acasă, repede la mare, soarelui să-i punem OCHELARI de soare.” : D
    Ţi-l mai aduci aminte?
    2. Un tată primeşte o pereche de ochelari, care îl ajută să vadă, pentru prima dată, în culori tot ceea ce ne înconjoară (se născuse daltonist): oameni, animale, păsări, copaci, etc. Clipul este extrem de emoţionant şi, de fiecare dată, mă face să lăcrimez (https://www.youtube.com/watch?v=jZZNQNtx2l4).
    A fi recunoscător faţă de cineva este un lucru din ce în ce mai rar, în zilele noastre. Îmi aduc aminte de un moment în emisiunea lui Măruţă în care a invitat un copil care stătea pe drum, iarna, împreună cu câinele lui, pentru că nu avea o locuinţă. Gigi Becali le-a oferit o casă cu tot ce aveau nevoie, dar după două sau trei luni, aceasta arăta jalnic: mizerie, vase nespălate în chiuvetă, par de câine peste tot… parcă fusese al III-lea război mondial acolo. Unde a fost recunoştinţa acelor oameni? NICĂIERI!!!
    Faptul că cineva te ajută să traversezi strada, îţi spune pe unde trebuie să mergi pentru a găsi o instituţie, te ajută să rezolvi o problemă la matematică, fizică sau chimie, înseamnă mult… enorm de mult, iar un simplu MULŢUMESC este o avere pentru cel căruia i-l adresezi. Totodată, RECUNOŞTINŢA trebuie să o avem toată viaţa faţă de părinţi, fraţi, rude din familie, prieteni, vecinii de pe scara sau orice altă persoană care ne ajută, ne îndrumă în găsirea soluţiei unei probleme importante pentru noi, dar nu în ultimul rând, faţă de familia noastră, soţia şi copiii care ne sunt alături permanent la bine şi la greu. Acest ultimul lucru nu prea mai este important pentru unii şi uită că legământul în faţa lui Dumnezeu este unul sfânt, refuzând, după o vreme, să mai ofere aceeaşi recunoştinţă pe care o aveau la început.
    Multă baftă, sănătate şi la cât mai multe texte pline de învăţături de viaţă!

    • Cristina Maria
      Reply

      Eu cred ca aceasta mentalitate „nimeni nu mi-a dat nimic e aducatoare de nefericire”; toti primim ceva de la cineva, uneori si un zambet sau un „ce faci, esti ok azi?” e un dar; eu am trait asta; in plus de asta, cineva sau ceva ne-a dat viata, nu? cred ca de acolo e important sa incepem; plus ca atunci cand noi dam, o sa ni se dea si noua, e o lege a firii; poate nu din aceeasi parte, dar e vorba de energia cu care ne inconjuram;

      Multumesc tare mult pentru urari, Doamne Ajuta, asa sa fie!

  • Adrian
    Reply

    Scuza-mi ignoranta, dar ce inseamna sa fii „matur emotional” ? Ce presupune aceasta „maturizare emotionala” ?
    Din punctul meu de vedere maturizarea e un proces pur mental, rational, care se intampla in timp, datorita experientelor de viata – care da, au si o componenta emotionala. Da, e adevarat ca aduce dupa sine o mai mare stabilitate emotionala, un control mai bun al emotiilor si sentimentelor, o cunoastere mai buna a momentelor cand e ok sa le avem si sa le dam curs sau, dimpotriva, cand trebuie sa ramanem fermi pe pozitie, calculati, rationali. Dar nu cred / nu vad cum am putea discuta despre o maturizare strict emotionala, separata de cea „obisnuita”. Si nici invers, nu inteleg cum ar putea fi cineva foarte matur pe celelalte planuri, dar „copil” d.p.d.v. emotional.
    Multumesc anticipat 😉

    • Cristina Maria
      Reply

      Draga Adrian,

      Multumesc și eu pentru comentariu! Sa le luam pe rand:

      *Din punctul meu de vedere, maturizarea e un proces pur mental, rational, care se intampla in timp, datorita experientelor de viata – care da, au si o componenta emotionala.

      Pai sa ne decidem, e pur mental sau are si o componenta emotionala? in fraza asta e o contradictie in termeni-pe plan logic si pe plan gramatical:) daca nu e clar, nu comentez;

      *un control mai bun al emotiilor si sentimentelor;
      Nu stiu exact ce intelegi prin acest control; daca intelegi „reprimare”, asta nu are legatura cu maturizarea, dimpotriva, e doar o fuga; daca intelegi „invatarea de a le gestiona in functie de contextul mai larg si de a le intelege, discuta, asuma e alta”; deci, ce intelegi?

      *nu cred / nu vad cum am putea discuta despre o maturizare strict emotionala, separata de cea „obisnuita”;

      Evident ca maturizarea include componenta emotionala, asta spun si eu. Dar maturizarea emotionala se face pe mai multe paliere. De exemplu, o persoana poate invata sa rezolve-interior si exterior, conflictele cu seful, dar nu si cu nevasta;

      „Maturizare obisnuita”nu stiu ce inseamna si te contrazici si aici un pic:);

      *Si nici invers, nu inteleg cum ar putea fi cineva foarte matur pe celelalte planuri, dar „copil” d.p.d.v. emotional.

      Exact, nu se poate! Tocmai de aceea vedem oameni care in aparenta au o familie, o cariera, bani etc (asa-zisa maturizare sociala, care nu e reala, din punctul meu de vedere) si in realitate sunt nefericiti cobza; de aia sunt!

      *Din punctul meu de vedere
      Apreciez ca ai precizat asta;

      *Multumesc anticipat 😉
      Cu drag!

  • Pingback: Procrastinare (pe oltenește “lene”) - ce înseamnă și de ce ne amânăm viața (1)? - Parfum de femeie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *