Vocea pădurii – O poveste despre curaj și verde, pentru copilul tău și pentru copilul din tine

bucurie în padure

În urma unui concurs promovat și de Andressa, căreia îi mulțumesc, VODAFONE mi-a ales o poveste vara trecută pentru un Audiobook special: Vocea pădurii. Nu am simțit până acum să o public și aici, dar în ultima perioadă am nevoie de povești. De povești, de povești cu minuni, de minuni, de toate la un loc. Așa că v-o arăt acum!

Dacă vreți să ascultați povestea scrisă de mine și citită pentru Audiobook de Adina Stan, o găsiți în video-ul de mai jos, la minutul 14:10.

E despre frică, despre curaj și despre magie cu verde. Verde și în curând alb, pentru că abia aștept să ningă peste pădurile României. Începe anotimpul poveștilor, nu?

Vocea păduri – dacă vreți să o citiți, o aveți transcrisă în rândurile următoare:

„În primăvara lui 2018, undeva cam pe vremea asta, pădurea m-a făcut să nu îmi mai fie frică de…frică!

Treceam printr-o perioadă grea a vieții mele. Eram învălmășită într-o relație care, pentru că nu era despre sufletul meu, mă făcea să îmi fie frică… de mine. Și da, când, în loc să fii iubire, ești temeri și teamă și îndoieli, duci greu situația. Și povestea. În plus, nu îmi găseam locul la serviciu. Deși ani de zile mi-a fost drag ce făceam, ajunsesem într-un punct în care nu mai era despre mine. Și, mai presus de toate, îmi reveniseră neliniști mari legate de sănătatea mea. De la 23 de ani am probleme pe care am învățat să le țin sub control fără să mă plâng, fără să mă (mai) simt “defectă”. Atunci însă mi se părea totul prea dificil de dus și simțeam cum neuronii mei scoteau scântei de la anxietate. Răbdarea mea, și așa puțină, facea POC în fiecare zi!

Înainte de pandemie, mai în glumă, mai în serios, îmi amintesc că ajunsese aproape o modă să mergi la câte un curs de dezvoltare personală după serviciu.

Mi-am ales și eu unul, oricum nu prea mai știam încotro să o iau. Nu am vrut ceva ezoteric sau cu rădăcini excesiv de spirituale, cu scotocit prin alte vieți sau alte dimensiuni. Nu că am ceva împotrivă, dar, tot mai în glumă, dar mai mult în serios, aveam destule probleme în viața actuală.
Așa că am ales un curs de psihoterapie experiențială, cu un psihoterapeut britanic ce lucrează în mai multe țări și ajunge inclusiv în România. Cursul era intitulat sugestiv “Leadership” și avea ca scop să te facă pe tine liderul vieții tale – viața ta, cu toate problemele ei.

Vocea pădurii 1

Am semnat un contract prin care îmi asumam tot felul de lucruri –că doar așa fac liderii. Cum numai lider nu mă simțeam, toate temerile legate de “ce fac eu cu și în viața mea” s-au transformat în “ce fac eu cu și în cursul ăsta.” Convenția cursului era să nu afli înainte provocările care urmau timp de două luni – fizice și emoționale. Doar pe prima o cam bănuiam, pentru că ni s-a dat ca sarcină să ne achiziționăm echipament de mers pe munte și prin pădure, plus cort și sac de dormit. Superb! Evident, cum am aflat că am nevoie de sac de dormit în natură, mie mi-a pierit somnul în pat!

Am fost un copil crescut în bibliotecă, nu în natură, și am stat mult prea mult cu nasul în cărți, nu în aer liber.

Mă uitam la bocancii mei de munte – aleși întocmai după o poză trimisă de cineva mai expermentat! Mă uitam și la rucsacul care mi se părea mare cât mine! Și fricile alea de care voiam să scap mă copleșeau toate. Mă temeam ca tocmai acele probleme de sănătate să nu mă lase să fac față. Mi se părea că nu pot, că nu o să pot! Că o să fie prea mult de mers, prea greu, prea de urcat, prea de coborât, prea departe de oraș – unde crescusem, prea în afara oricărei zone de confort. De fapt, care confort, că mie nu îmi ieșea din cap că urma să dorm în cort. Și nu vedeam decât frunze și gângănii când mă uitam la perna mea de acasă. În afară de fratele meu, nu știa nimeni de frământările mele, dar pe bietul om îl sunam de 10 ori pe zi să îi spun ce speriată e soră-sa.

Vocea pădurii 2

În ziua propriu-zisă a provocării, nu mai simțeam nimic. La început. Apoi totul a devenit… altfel.

Îmi amintesc cum, într-un grup de vreo 50 de oameni, am ajuns în zona Cheilor Turzii, am lăsat mașinile undeva în oraș și am început să urcăm. Nu am fost nevoită să îmi car prea mult ditamai rucsacul. L-am lăsat în zona de campare, dar am primit un întreg traseu pe care urma să îl parcurgem. Dacă mi-a fost frică? Vreți să știți ceva? În momentul acela, când deja mă aflam printre copaci și verde, nu mi-a mai fost! Mi-am zis “fie ce-o fi” și, pentru prima data, după mult timp, am redevenit prezentă în viața mea. Pe lângă mine, pe traseu, mai erau aproape 50 de oameni care veniseră pentru același lucru: să crească. Poate nu aveau toți aceleași frici ca mine – deși am aflat că unii chiar îmi împărtășeau din temeri, dar toți le aveau pe ale lor.

Din cele două zile, cât am străbătut munți și păduri, îmi amintesc cel mai mult verdele copacilor, foșnetul pădurii și mâna pe care mi-o întindeau oamenii de lângă mine de câte ori mă vedeam încurcată de câte o hărtoapă, un drum mai anevoios, o groapă de trecut. Îmi mai amintesc aerul acela de primăvară, pe care îl simțeam mai curat decât oricând. Și îmi amintesc că, prin fiecare respirație, fricile mele legate de probleme de sănătate, de viață, de trecut, de viitor, se dizolvau.

De ce să îmi mai fie teamă, dacă eu mă simțeam vie și bine?

Și simțeam că, dacă întind mâna, am mereu o altă mână care să mă prindă. Iar în ceea ce privește noaptea de dormit în natură, nu pot să vă zic prea multe despre gângănii și frunze, pentru că am dormit! Buștean, ca doar începusem să iubesc tare pădurea!

La sfârșitul celor două zile, îmi amintesc că i-am spus psihoterapeutului că am venit acolo ca să scap de orice frică. Răspunsul lui? “Cristina, tuturor ne e frică. Mă refer la oamenii care au fost cu tine în pădure. Și la oamenii care nu au fost. E însă mai bine dacă ne e frică împreună.” Iar cuvintele astea au rămas cu mine. La fel cum au rămas mâinile întinse de câte ori am avut de trecut vreo hârtoapă și verdele copacilor.

Trei ani mai târziu, am amintirea mai multor păduri colindate și trasee parcurse.

Cu mai mult curaj, cu mult mai multă încredere. Și da, mereu cu cineva drag, care îmi putea întinde o mână. Am și o carte primită cadou, care se cheamă “Viața secretă a copacilor”. Vorbește despre cum comunică între ei copacii unei păduri –olfactiv, optic și electric, prin intermediul unui tip de celule nervoase aflate la extremitățile rădăcilnilor. Cartea, scrisă de pădurarul și ecologistul Peter Wohlleben, vrea să arate că în pădure se petrec cele mai uluitoare lucruri. Eu, chiar dacă din altă perspectivă, pot să vă spun că așa e. O spun fără frică! Și fără frică de frică!”

FOTO: SHUTTERSTOCK

Dacă v-a plăcut articolul, sau dacă v-a adus ceva, orice, m-aș bucura să îmi dați un LIKE AICI, PE FACEBOOK, să aflați ce mai scriu!

Pe INSTAGRAM mă puteți urmări AICI! Mulțumesc mult!

Am mai scris și: 

DACĂ MĂ IUBEȘTI, LASĂ-MĂ SĂ MĂ DOARĂ! ȘI AI ÎNCREDERE CĂ O SĂ FIU MAI BINE DECÂT BINE!

NE E TOT MAI TEAMĂ CĂ NE PIERDEM LIBERTATEA! ÎNTREBAREA E, NE-AM CÂȘTIGAT-O VREODATĂ?

CA SĂ POȚI SĂ APEȘI ACCELERAȚIA, E IMPORTANT SĂ ȘTII CÂND ȘI CUM SĂ PUI FRÂNĂ! ÎN VIAȚĂ, NU DOAR LA VOLAN!

4 Comments

  • Vasi
    Reply

    Și tu și pădurea – minuni în viața noastră!!
    Bine ai revenit!
    Te îmbrățișez cu mult drag!!🤗😘

  • Ionut
    Reply

    Imi aduc aminte, cu multa placere, despre un alt articol de-al tau in care vorbeai despre „frica” si in care mi-am spus parerea despre acest sentiment sub forma unui „roman”. Ce mi-a placut la acest articol, au fost punctele comune pe care le-am gasit:
    1. La rugamintea unui prieten, am acceptat invitatia de a merge pe Cozia. Mare greseala! Am reusit sa urc pana la cota 1200, dar de acolo am vazut cum arata, pana in varf, haosul: norii negri ca un carbune, un vant napraznic ce iti intra in oase prin toate hainele de pe tine, iar ploaia era „cireasa de tort” care te intampina, parca, cu mesajul „Acasa nu puteai sa stai??”. Si cam avea dreptate! In cele din urma, am decis, in raport de 2 vs 1 (eram 3 persoane!) sa nu mai inaintam si sa ne promitem ca vom reveni data viitoare. Doamne fereste si apara!!!
    2. „Am stat prea mult cu nasul in carti”, spune unul dintre randurile tale si m-am regasit si aici. Imi amintesc ca cel mai mult am stat aproape 7 ore intr-o biblioteca citind tot ceea ce imi propusesem, dar nu avusesem timp pana atunci. Cum s-a intamplat? Doi profesori nu au venit la orele din facultate si am decis sa merg la biblioteca, in loc de acasa. Si acum, imi aduc aminte cu mult drag, si ceva amuzament, de acel moment. Aproape 7 ore …
    3. „Si fara frica de frica!”. Mi-a placut mult aceasta replica si m-am regasit in interiorul ei, mai ales ca, vara aceasta, am reusit sa imi inving cateva frici pe care le aveam. A mai ramas una majora: frica de a aborda oameni noi de teama unui refuz prompt, a unei priviri „de gheata” care sa te faca sa uiti ce aveai de spus. Cred ca aici e de lucru mult!
    Sa treaca toata nebunia asta si sa nu ne mai fie frica de nimic, ca sa ne putem plimba pe unde vrem si cand vrem, ca, sincer, mi s-a cam luat!
    Multa bafta!!!

    • Cristina Maria
      Reply

      Hey, bine te-am regasit și pe tine, m-a bucurat mult comentariul tău. Mai ales că tu comentai mereu și la un moment dat ai dispărut. Bine ai revenit și multumesc pentru bucurie!
      Mă bucur și că te-ai regăsit în ce am scris!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *