Da, am fost un copil „victimă a bullying-ului” ani de zile! Cum văd ca adult cei mai negri ani din viața mea
M-am surprins pe mine când am dat titlul acesta legat de anii în care am suferit de pe urma bullying-ului! Cei mai negri ani din viața mea? Serios?! De unde a ieșit asta? Și eu care cred că evit să mă victimizez! Și nici nu mă prinde prea bine coroana unei “drama-queen”. Decât “regina-dramelor”, prefer să mă numiți “regina pufarinelor”-oricând, oricât, a “sfântului-sushi” (doooh) și a telenovelelor (personale, nu degeaba mă cheamă Maria Cristina, ay, caramba, mi amor).
Dar, da! Sintagma “cei mai negri ani din viața mea”, asociată perioadei în care am fost un copil bullied (agresat, hărțuit) e potrivită. A venit natural, m-a speriat, mă sperie, dar se potrivește.
Ca adult, am trecut prin momente foarte grele! Dar…le-am traversat ca adult!
Când însă mă uit în oglindă și îmi spun “am fost un copil bullied, agresat, hărțuit”, ceva îmi retează respirația, ceva îmi apasă pe suflet și ceva mă face să îmi simt sângele în vene mai vâscos și mai greu – a furie, a tristețe și a neajutorare. Pentru că am trecut prin acele momente, prin acei “cei mai grei ani din viața mea”, ca și copil. Și asta e cu totul altceva…
Ce s-a întâmplat de fapt…
Întâi a fost Dragoș. Era un băiat mic, probabil complexat toată viața lui că era mai mic decât majoritatea; îi murise mama de curând și poate că nimeni nu îl luase în brațe să îi spună “îmi pare rău!” Așa că lui nu îi părea rău de nimeni! Într-o zi s-a luat de faptul că eram prea slabă, în alta că am urechile prea mari-așa am devenit Dumbo. Apoi s-a luat de aparetul meu dentar și am devenit “sârmă-în-dinți”și nu mai știu în ce zi i s-a năzărit că eram urâtă. La naiba!
Pe Dragoș l-a încurajat subtil una din fetele populare ale clasei, Adelina. Cu talent la pictură, deci un fel de mini-vedetă de mică, cu părul foarte lung, o mie de perechi de blugi care îi veneau perfect, a fost suficient să spună câteva mici răutăcisme, nu de același calibru, dar la fel de dureroase. Din când în când se trezeau și Mădălin, și Iulian și cel mai greu moment a fost când Doru, băiatul de care îmi plăcuse din clasa întâi, a început și el să mă jignească. Cel mai des mi se spunea exact asta: cât de urâțică eram!
Mă uit la pozele de atunci și zău că nu eram! Ok, nu aveam, ca acum, părul lung, kilograme în parametri, mai mulți centimetri peste 1, 70, cupă cu litera înaintată în alfabet (HA!), dar nici nu era cazul! Eram un copil! Dar eram atât, atât, Doamne, atât de speriată! Îmi amintesc că a fost oribil când unul din „agresori” mi-a aruncat hârtiuțe în cap, ca în filmele cu copii proști! Și cel mai greu moment a fost când “agresorii” mei m-au închis în sala de clasă. Îmi amintesc atunci că plângeam în hohote, în pumni, iar întuneriul din pumnii mei de atunci îmi învăluie toți acei ani.
Cum se simte un copil victimă a bullying-ului
Nu se simte! Nu se simte pe el, nu știe ce e cu el, de ce e, ce i se întâmplă, de ce i se întâmplă ce i se întâmplă, de ce e pe lume. Pe o lume atât de greșită, în care el e mai greșit decât toți! Știți scenele acelea din filme, în care persoajul trece prin ceva greu, se simte parcă înghețat, iar realitatea din jur se mișcă pur și simplu cu încetinitorul? Cam așa am trăit eu trei din cei patru ani de școală generală. Numai că, în loc de o realitate care se mișca încet, eu eram înghețată într-o realitate care mi se părea că mă atacă sau mă poate ataca în permanență.
E interesant că, acum, când scriu, îmi vin în minte doar câteva nume de “agresori”. Eram însă într-o clasă de 40 de elevi și, până să procesez toate astea, ani mai târziu, eu a trăit cu impresia că aproape toți erau împotriva mea. Asta devenise realitatea mea. Și îmi era în permanență frică! Eram un copil….
Care sunt efectele bullying-ului
Tot coșmarul acesta, în care zi de zi eram batjocorită, a durat trei ani, de la 12 până la 15 ani. 365×3 zile! Apoi m-am dus la liceu. Și știți ce am făcut în prima zi? Adultul din mine se cutremură puțin la amintirea asta. Dar copilului de atunci i se părea firesc. Mi-am petrecut minute bune uitându-ma la absolut fiecare coleg de clasa (pe unii îi cunoșteam, pe unii nu) și gândindu-mă care s-ar putea transforma în „agresor”. De care ar trebui să mă feresc! Mulți ani mai târziu am înțeles câtă durere ascundea asta. Atunci mi se părea normal.
Așa cum mi se părea normal ca, atunci când cineva râdea mai tare pe stradă, să tresar și să mă uit dacă nu cumva râdea de mine. Așa cum, când mi s-a propus să merg la Miss în clasa a noua, sau la nu știu ce curs de fotomodele, am crezut inițial că oamenii aceia (adulți, mai mulți) făceau mișto de mine.
Acum mi se spune destul de des că sunt frumoasă! OK, nu sunt Zâna Zorilor, dar mulțumesc de fiecare dată, mă bucur de fiecare dată și zâmbesc și cred. Când am auzit însă prima oară asta, în liceu, a crezut că din nou sunt atacată, cu glume proaste și batjocură.
Cum mi-a afectat bullying-ul viața de adult
Ca adult am lucrat mult cu mine ca să depășesc traumele copilăriei. Prima dată când am recunoscut că am fost un copil “bullied” mi-a fost atât de rușine! Pentru că asta duci mai departe cu tine, când ți se întâmplă: o rușine și o frică pe care le rezolvi în ani mulți de muncă.
Vă dau doar un exemplu. Știți că mi se spunea Dumbo, de la elefănțelul clăpăug? Deși îmi rezolvasem multe altele, până la 29 de ani nu mi-am prins niciodată părul să mi se vadă urechile. Iar prima dată când am făcut asta, îmi amintesc și acum fiecare detaliu al momentului. Atât de important a fost! Aveam întâlnire cu iubitul meu de atunci, care, când m-a vazut, mi-a zis ce îmi spunea de obicei: că eram foarte frumoasă. O zână, o zânuță, așa mă numea! Reacția lui de atunci a vindecat ceva pentru totdeauna, deși el habar nu avea. Nu mai eram Dumbo, eram o zână! De fapt, nu fusesem niciodată Dumbo! Dar mi-a luat ceva să mă văd!
De ce scriu toate astea acum
Am dat câteva nume mai sus! Nu sunt cele reale! Le-am folosit pe bune doar în draftul din calculatorul meu, apoi, la publicarea articolului, le-am schimbat cu unele care nu au existat niciodată în clasa mea din Școala Generală. Pentru că eu, ca adult, am iertat! De fapt, am făcut mai mult decât asta! Am înțeles! Am înțeles că nu era nimic de iertat. “Agresorii” mei-și da, și acum, ca și mai sus, folosesc ghilimelele cu sens, erau și ei, copii. Atât știau, atât puteau! Sunt convinsă că, dacă ar fi avut habar în ce întuneric mă aruncau vorbele lor, nu le-ar fi spus niciodată! Sau așa îmi place să cred!
Scriu însă toate astea acum pentru că mi-ar plăcea să ajungă la doua categorii de oameni:
Cei care au trecut și ei prin asta și au suferit de pe urma bullying-ului
Oamenii-oglidă aduc vindecare și ne arată realitatea: aceea că, și în cea mai amară singurătate, nu suntem, de fapt, niciodată, singuri. Și da, există viață după bullying. Iar Dumbo poate deveni o zână, mai ales în ochii cui trebuie!
Aș vrea să mai ajungă la adulții care au copii care se plâng că cineva de vârsta lor le-a zis ceva jignitor.
În tot zbuciumul pe care l-am descris mai sus, îmi amintesc că m-am dus o dată să cer ajutorul unei profesoare în care aveam încredere. I-am spus ce mi se întâmplă, iar reacția ei a venit ca o piatră: “așa sunt copiii, ești tu prea sensibilă.”
Am cerut ajutorul atunci cu greu, pentru că îmi era prea rușine. Iar când nu mi s-a oferit, am încetat să îl mai cer.
Așa că acum scriu pentru toți copiii de azi “prea sensibili”. Atunci nu se știa de bullying și de efectele lui, așa că am înțeles-o, ani mai târziu, și pe această profesoară. Acum însă toate astea se cunosc. Și când o problemă e cunoscută și înțeleasă, se pot lua măsuri!
Ca adulți, noi suntem responsabili pentru orice ni se întâmplă și putem înfrunta multe. Ca și copii, însă, avem nevoie de un adult care să ne arate cât suntem de puternici!
Ce am putea sa facem, ce m-ar fi ajutat pe mine
În astefl de probleme,cheia e discuția, răbdătoare și calmă, și eventual repetată, cu ambele tabere. Cu “agresorii” și cu “victimele” lor. Cred că un cabinet de psihoterapie e la fel de indispensabil într-o școală precum o sală de clasă. Cred că profesorii trebuie să se implice, să discute calm cu copiii, cu un psiholog care să îi ajute și cu părinții. Și cred că părinții ambelor părți trebuie să facă orice, dar absolut orice în așa fel încât copiii să iasă din aceste roluri. Și să nu uite să se întrebe cum de a ajuns, de fapt, în primă fază, să fie copilul lor “victimă” sau “agresor”! La o vârstă la care doar iubirea și bomboanele și jocurile și bucuria ar trebui să conteze cu adevărat!
Să fiți iubiți!
O zână 🙂
Dacă ți-a plăcut, îmi poți da un LIKE AICI, PE FACEBOOK, să afli ce mai scriu!
Pe INSTAGRAM mă poți urmări AICI! Mulțumesc!
Citește și: 3 CUVINTE MAGICE CARE MĂ VOR FACE SĂ POT CÂND NU O SĂ MAI POT ÎN 2020! ȘI TE POT FACE ȘI PE TINE!
FRICA…SĂ VORBIM CU MULT CURAJ, DESPRE CÂT ÎMI E DE FRICĂ!
FOTO: CORA POPEANGĂ-GROSU
FOTO BULLYING: SHUTTERSTOCK
Iar ca piesă, o melodie cu suflet de la Zâna de azi, pentru Dumbo de ieri:
16 Comments
Frumos scris …. si explicit. Eu am uitat multe din momentele mele similare. Cred ca am ales la un moment dat sa le las in urma, in alt film, iar eu sa pornesc noul meu film. Insa cred ca majoritatea nu se pot desprinde asa usor de teecut. Cred ca ar prinde bine o noua poveste despre cat te-au urmarit traumele din perioada aia si cum crezi tu ca ai reusit sa le lasi in urma.
PS: se simte ciudat sa iti citesc povestea si sa stiu numele adevarate ale personajelor. Eram toti intr-adevar niste copii.
multumesc, Cezar:) da, probabil o sa mai povestesc despre asta la un moment dat, e o idee buna sa scriu despre ce am facut ca adult; cumva, am dat si in articolul acesta niste directii: terapie, rabdare si oameni misto alesi la maturitate;
m-am gandit ca o sa fie intr-un fel, nu neapart ciudat, pentru cei care cunosc personajele; iti dai seama ca nu am scris ca sa acuz pe nimeni, ar fi culmea; desi realizez ca „cine stie, cunoaste” si mi-am asumat asta de la inceput; am schimbt numele mai mult ca sa arat ca, de fapt, nu mai conteaza si ca e ok; eu sunt ok cu ei acum:)
stii ce e interesant? dupa ce am schimbat numele, pentru mine cel putin, energia textului s-a schimbat instant:) probabil ca, sub o forma sau alta, chiar ne vindecam toata viata;
multumesc pentru comentariu si te imbratisez tare-tare-tare-tare!!!
Bună!
Și eu am trecut printr-o experienta similara. Diferența e ca eu nu m-am vindecat. Am uitat mare parte din lucrurile urate care mi s-au spus, dar nu l-am uitat pe EL! Nu cred ca știe cât de mult m-a făcut sa sufăr. Dar nici nu am uitat. Suntem prieteni pe Facebook și când am văzut ca va avea fetita, m-am gandit: ‘Ha, ha, ce bine! Poate asa înțelege ce urat s-a purtat.’ Nu știu de ce scriu asta aici. Nu cred ca o sa îl confrunt vreodată și nici nu cred ca asta are ajuta la ceva. Tot ce pot sa fac uit în continuare…
m-am gandit de aseara cum sa iti raspund la comentariu; imi pare tare rau pentru experienta ta; nu stiu daca ajuta, mi-ar placea sa ajute, dar stii si sa stii ca nu esti singura si nu o sa fii niciodata singura!
si mai e ceva foarte important: e trecut! de fapt, acum, tu esti altcineva; chiar daca se mai intampla lucruri pe care le poti asocia cu acele momente, de fapt, NU mai sunt acele momente! si nu vor mai veni niciodata!
Te imbratisez!
Hai că ți-a făcut bine să scrii despre asta. Mă bucur că ai făcut-o. Și, vrei să știi ceva? N-ai fost niciodată urâtă, cum n-ai fost niciodată Dumbo. Și nici n-o să fii. Sunt curios cu reacționeazi azi dacă îți mai spune cineva Dumbo… 🙂
depinde cine mi-ar spune Dumbo:))) nu te sfatuiesc! da, mi-a facut! multumesc pentru comentariu, Dan!
Bullying-ul… eternul subiect cu întrebări fără răspuns, un „experiment” pe care l-au trăit şi părinţii noştri, pe propria lor piele, dar care nu a luat amploare atât de mult, atât de grav, ca acum. Parcă cineva ar fi venit cu o torţă şi ar fi pus-o în fata cuvântului „Bullying”, apoi i-ar fi zis: „De azi vei fi un cuvânt important în societate!”.
Prin clasele primare, am trecut şi eu prin aşa ceva, dar pentru o perioadă medie, mai precis un trimestru. Situaţia a constat în faptul că un grup de colegi mai „curajoşi” ne obligau pe noi, „iepuraşii”, să ne adresăm cu apelativul „Şeful!” înainte de a intra în clasă, ca o formă de respect şi supunere faţă de aceştia, şi să nu intrăm în clasa fără acceptul „şefului”. Acest lucru nu a durat mult, pentru că părinţii au rezolvat situaţia în mod corespunzător şi toţi am devenit egali.
La finalul clasei a IV-a, am fost obligaţi să susţinem un examen care să ne dea dreptul să mai rămânem în acea clasă sau să o părăsim, deoarece urma să se formeze o nouă clasă. Nefiind un elev silitor (eram de nivel mediu!), a trebuit să accept să mă mut obligat-forţat în noua clasă, care era formată numai din „elite” :))) Cum am ajuns în situaţia asta, Dumnezeu ştie, că eu lucrările nu le-am văzut şi nici notele nu le ştiam (se dăduse examen la Limba română şi la Matematică cu subiecte făcute de profii care predau la clasă). Ştiam doar că trebuie să am colegi noi pentru următorii patru ani.
Bineînţeles, că părinţii au intervenit şi de această dată şi, după 2 săptămâni, situaţia s-a rezolvat, iar eu am rămas cu vechii şi noii colegi care se instalaseră deja comod în băncutele lor. Ce vremuri!!!
Au urmat 4 ani frumoşi, cu certuri, cu unii colegi, cu bătăi, cu alţii, şi cu ceva bullying din partea… mea (doar nu credeai că sunt înger :)))) ). Victima a fost o colegă care a făcut imprudenţa să încerce să mă lase fără pantalonii de trening pe mine, chiar în clasă, de faţă cu colegii – eram în clasa a VI-a (în limbajul modern se spune „te-a făcut primar”). Ce a urmat, e uşor de dedus: a urmat o propunere indecentă din partea mea, care făcea referire şi la nişte pagini din celebra carte „Kama Sutra”; ea s-a ruşinat atât de tare, că nu ştia unde să se mai ascundă, mai ales că fața îi devenise ca soarele la răsărit.
Şi cum niciodată nu rămân dator, a urmat partea a doua, parte în care i-am atribuit tot felul de epitete, care mai de care mai răsunător: aragaz cu patru ochi, Muma Pădurii, Sperietoarea ciorilor şi altele, iar ea nu făcea altceva decât să mă noteze pe o foaie de câte ori ziceam asemenea cuvinte, iar la ora de muzică dl profesor primea foaia şi doar că nu îşi făcea sf cruce când vedea de câte ori puteam zice fel şi fel de epitete.
După o vreme, m-am liniştit şi am îngropat securea războiului, însă condiţia a fost să se facă cuminte sau revenim de unde am rămas :)))).
În liceu, m-am cuminţit şi m-am apucat de jocurile pe calculator şi pe televizor, împrumutam dischete pentru jocul pe tv de la colegi şi stăteam de el până îl treceam. Apoi, a apărut fotbalul şi lucrurile s-au schimbat 180 de grade. Şi apoi… ai apărut tu… exact, chiar tu, pe scările liceului. Lumea mea s-a schimbat şi am început să devin un alt om, un om mai bun, mai înţelept, mai înţelegător (până atunci, totul era opus). Te-aş fi abordat, aş fi vrut să îţi aud vocea, dar curajul din mine fugise dincolo de graniţele ţării şi sigur m-aş fi făcut de râs, dacă încercăm vreo abordare, aşa că a trebuit să mă mulţumesc doar cu momentele în care te vedeam pe coridor sau prin curtea liceului (uneori şi prin oraş, dar cam rar).
Am devenit duşmanul bullying-ului, duşman ce sunt şi în ziua de azi şi împotriva căruia lupt ori de câte ori îl întâlnesc în drumul meu.
De curând am văzut o ştire cu un copil care voia să se sinucidă, pentru că nu mai suporta agresiunea verbală. Nici măcar ultimul lucru din viaţa unui om nu trebuie să existe, căci acesta este un păcat care nu se iartă niciodată: este un păcat împotriva Duhului Sfânt, căci viaţa de la el vine, iar acest păcat nu se iartă nici la Judecata de Apoi. Prin acest gest nu obţii scăpare, obţii durere dublă: a ta, personală, pe lumea cealaltă şi a celor pe care îi laşi în urmă, cu răni adânci în suflet (ca să nu mai vorbim că nu se face nici slujba de către preot, pentru cei care aleg să moară în felul acesta).
De aceea, implicarea familiei, a şcolii şi a statului, în combaterea acestui fenomen, este extrem de importantă, mai ales că, dacă va lua amploare, va fi şi mai greu de redus, cu atât mai mult de eliminat.
Aş mai avea de zis multe, dar încerc să mă opresc aici, ca să nu rivalizez cu autoarea volumelor „Harry Potter”, şi să îţi spun că ceea ce faci este extraordinar, iar eu, în prezent, am devenit un înger (chiar dacă mai sus am scris că nu sunt 😀 ).
Numai bine şi sănătate!
multumesc tare pentru complimentele de la final si pentru implicarea in ceea ce inseamna anti-bullying;
in ceea ce priveste povestea ta din copilarie, hm, bine macar ca ati reglat-o!
numai bine si sanatate si tie!
Pingback: Un mărțișor pentru toți cei care NU iubesc mărțișorul, detestă 8 Martie și fug de sărbători - Parfum de femeie
Pingback: De ce isteria Coronavirus mă isterizează? Cu probleme de sănătate de 12 ani, știu ce înseamnă panica - Parfum de femeie
Pingback: Întrebarea nu e dacă ne e greu! Întrebarea e ce e cel mai greu ACUM și ce e de făcut? - Parfum de femeie
Nu știu cum ai trecut peste, pentru ca și eu din clasa 1 pana în clasa 4 am fost victima a bullyingului, în principal învățătoarea a fost cea care și-a bătut joc de mine apoi în clasele 5-8 colegii au continuat ce a făcut învățătoarea. Am ajuns între timp și bătăia de joc a băieților din cartier. La liceu la fel, eram bătăia de joc a liceului și a colegilor.
În facultate nu am mai fost bătăia de joc a colegilor de facultate, dar am fost bătăia de joc a colegilor cu care am stat în camera la căminele studențești. În ultimul an de facultate am dat de un coleg de camera normal la cap cu care m-am înțeles bine.
Dupa aia m-am angajat, nu pot sa spun unde, nu sunt mulți angajați unde lucrez eu, dar sunt bătăia de joc a celorlalți, sunt ironizat, batjocorit, mi se spune ca nu fac nimic bun, și sunt 3 persoane care își bat joc de mine, și încă unu care e prieten cu șeful meu care la un moment dat ma urmarea peste tot unde mergeam eu.
Ma doare foarte tare, ma doare în suflet ca sunt bătăia de joc a altora, ca toți își bat joc de mine.
Am încercat sa fac sport, ma gândeam ca îmi da încredere în mine, dar nu ma mai ajuta cu nimic, pentru ca tot un prost sunt. Singurul motiv pentru care fac sport în continuare e faptul ca acolo în sala de sport nimeni nu ma ironizează, nimeni nu face mișto de mine, iar antrenorul ma apreciază.
In rest am doar 2 prieteni adevărați, cu care mai vorbesc problemele mele, în rest câteva cunoștințe cu care beau odată la 3-4 zile. Am dat-o pe băutură ca să mai uit de probleme, dar nu prea ma mai ajuta decât atunci când beau pana nu știu ce e cu mine.
Cel mai tare ma doare faptul ca sunt la o vârstă la care ar trebui sa ma căsătoresc, am 27 de ani și când privesc asa la viață mea nu am realizat nimic, nici mentalitatea nu o am de 27, multi din cei care își bat joc de mine imi spun ca am mintea unui copil de 12 ani și am început sa cred asta. Ma pregătesc la anu în toamna de nuntă, dar degeaba, pentru ca mi-e frica, mi-e din ce în ce mi frica. Cum voi putea eu sa am o familie și copii când sunt bătăia de joc a tuturor? Cum o sa se simtă copiii mei și soția când vor vedea ca sunt bătăia de joc a tuturor? Asa de depresiv sunt încât am ajuns sa cred ca pe viitor poate sa mi se întâmple orice, chiar și cineva care îmi vrea raul sa între peste mine în casa și sa îmi f… soția de fata cu mine Iar eu sa nu pot face nimic. Noi încă stam separat, cu părinții. Nu am știut niciodată sa reacționez la ironii și la batjocura. Nu știu și tare îmi doresc măcar sa le dau replica celor care își bat joc de mine, sau sa nu ma mai afecteze.
Cel puțin odată la câteva zile plâng și ma gândesc aproape zilnic cum voi putea sa trăiesc eu cand părinții mei vor muri. Ma gândesc la mine, la viitorul meu. De bani nu am dus lipsa, ma pot întreține, dau bani în casa la întreținere, la utilități, și mai cumpăr câte ceva și îmi rămân și bani.
Am ajuns sa fiu într-o depresie din care nimeni nu ma mai poate scoate…
Am nevoie de ajutor, am nevoie mare de ajutor. Am rămas cu niște traume puternice de când eram eu mic.
Dragul meu,
Să știi că mă gândesc la comentariul tău de când l-am citit și l-am aprobat, adică acum câteva zile, dar am așteptat puțin să răspund, pentru că merită un răspuns pe măsura sincerității tale. Și au a procesta cuvintele tale serios!
Meritai asta!
Vreau să îi mulțumesc pentru deschidere și vreau să îți spun că ești oricum altfel decât prost sau demn de batjocură. Un om care are curaj să povestească prin ce trece sufletește și să fie sincer cu el în primul rând e un om extraordinar. De-a dreptul. Și cred sincer că această deschidere a ta către a găsi o soluție te va duce către aceasta soluție. Tu meriți mult mai mult decât spun niște oameni care, până la urmă, sunt lipsiți de bun simț, dacă tu spui că, în calitate de adulți, te batjocoresc.
Mă întrebai cum mi-am iertat foștii colegi. I-am iertat din mai multe motive, dar în primul rând pentru că erau copii și atât știau. Adulții care fac asta ATÂT știu si atât pot. Crede-ma, prostul în ecuația asta nu ești tu! Chiar cred că poți să fii bine!
Mulțumesc încă o dată pentru sinceritate și rămânem în contact!
M-am socat citind postarea ta…. Atata suferinta si disperare… Din pacate, nu ii poti schimba pe cei din jurul tau, dar poti schimba felul in care reactionezi tu la tot ce se intampla in jurul tau. Si cred ca un psiholog te-ar putea ajuta foarte mult. Cu siguranta mult mai mult decat bautura (pe moment poate ai impresia ca te ajuta, dar de fapt iti face rau). Si eu am avut parte de bullying in trecut, ce-i drept doar in liceu, dar m-a afectat foarte mult. Nu am apelat la un psiholog, in schimb am aplicat multe sfaturi din carti de psihologie si de dezvoltare personala. Unele au functionat foarte bine. Nu imi mai pasa asa de mult de rautatile oamenilor (uneori chiar deloc :)) si nu mai am nicio problema in a raspunde cand ma simt jignita. Crede-ma, te poti schimba la orice varsta, daca iti doresti cu adevarat asta! Iti urez din tot sufletul sa reusesti schimbarea pe care ti-o doresti!
Agnes, multumesc mult oentru comentariu, inclusiv – si sper ca e ok asta, in numele lui Claudiu Cata; experienta ta ajuta si ma bucur ca vorbesti si de solutii; te imbratisez
Am citit si oarecum m-am regasit in povestea ta. In clasele IV-VIII am fost agresata verbal de catre colegii mei, la modul, cand au disparut adidașii unui coleg si niste bani din vestiarul de la sala de sport, nu au ezitat sa dea vina pe mine si au cautat in lucrurile mele personale dar cum nu am pus mana pana pe lucrurile lui, bineinteles ca nu au gasit nimic. Profesorii au ajuns la concluzie ca nu i-am luat eu dar tot au chemat-o pe mama la scoala sa plateasca pentru lucrurile disparute pentru ca eu eram de ,,paza la vestiare”. Lucruri care le-au ascuns tot ei, nicidecum furate. Asta este numai una dintre ele si au fost destule in 4 ani, spuse in cuvinte putine. Numai ca eu nu prea mai sunt emotiva, chiar deloc. Am devenit mult mai rea, iar daca cineva imi spune ceva urat nu ezit sa dau
replica, intr-adevar, fara sa jignesc. Dar si asa nu este ok. Cred ca mi-am dat seama de ce am devenit asa, oarecum nu am vrut sa mai fiu batjocorita si calcata in picioare de catre nimeni. Oricum, iti multumesc ca ai ales sa scrii povestea ta, ca si altii care au trecut sau trec prin situatii de genul asta sa vada ca si dupa partea asta mai nasoala a vietii, exista lumina si vindecare. Eu mai am de lucru un pic cu mine dar nu este imposibil. Iti doresc o viata frumoasa! :*