Am fost un copil nefericit! Și ce? Niciodată nu e prea târziu pentru o copilărie fericită
În copilărie, când eram mică-mică-mică, eu credeam că oamenii din televizor întră noaptea în cutia pe atunci de lemn, rămân acolo pe tot timpul zilei să îi văd eu când am chef (mă rog, când aveau chef părinții) și apoi pleacă, se duc la treaba lor și vin alții!
Mai credeam că televizor color înseamnă o cutie de lemn vopsită cu dungulițe colorate, mestacam guma dacă o găseam pe jos și credeam că într-o zi sigur o să vină Bobby sau Pamela din Dallas în orășelul meu oltenesc de nici 20 de mii de locuitori și sigur, dar sigur, eu o să mă împrietenesc cu ei. Mai mult cu Bobby, mă rog….
Când mi-a venit ideea acestui articol despre copilărie….
….cu fix acest titlu, mai mult de jumătate din material trebuia să listeze astfel de lucruri sympa despre primii mei ani. În ideea de a demontra că și atunci când ai avut o copilărie nefericită, ca mine, poți găsi o mie și una de elemente faine și frumoase si adorabile, mi-am propus chiar să fac, pentru sufletul meu, o astfel de listă la care să lucrez zilnic, cu astfel de lucrușoare!
Când deja mă apucasem, am înțeles că nu e nevoie de asta! Am dat peste o poveste pentru copii, scrisă în versuri și mi-a atras atenția următoarea strofă:
“Nu uita cine ești, ești un luptător,
Așa cum noaptea face Luceafărul mai strălucitor,
O să vezi că și lucrurile rele au ceva bun, fiecare,
Și că zilele grele sunt cele care te fac pe TINE TU,
Cu toate frumusețile tale.”
E un fragment din „Zâna adevărului” (The Truth pixie). Așa se numește povestea din care fac parte versurile. Traducerea și adaptarea sunt făcute din engleză de mine, iar integral e AICI. E a lui Matt Haig, unul dintre cei mai de succes scriitori contemporani pentru copii. Poveștile lui sunt minunate și vorbesc despre copilăria magică dincolo sau în afara magiei. Sau chiar în aparenta ei absență.
Pentru că, DA, mulți, prea mulți dintre noi am avut copilării…mai puțin fericite. Știu, suntem bombardați cu amintirile lui Creangă, cu piesa Deliei (care mie îmi place mult totuși) care mai vrea un tobogan și caise și zăpadă de trei metri (sic?) și cu sloganuri sforăitoare despre vârsta de aur.
Dar realitatea asta este: mulți, prea mulți dintre noi am avut o copilărie…mai puțin fericită.
Oricât v-aș spune eu lucruri sensibile despre diminețile cu miros de haine proaspăt călcate, dimineți alaturi de mama, sau chestii aproape haioase ca promisiunile tatălui meu de a-mi lipi la loc părul după care plângeam, realitatea e că am fost un copil trist, care se simțea singur, nevăzut, neapreciat si respins. Realitatea e că neînțelegerile părinților mei ( despre care nu voi detalia) mă făceau să îmi fie frică, să mă simt singură și goală. Realitatea mai e că bullying-ul (despre care voi scrie altădată) de pe urma căruia am suferit ani de-a rândul în școală, până m-am făcut mai mare și mai sexy și mai a naibii (SIC!), mă determina să mă simt respinsa, proastă, urâtă, nedorită de nimeni.
Da, realitatea e că am avut o copilărie…mai puțin fericită! Și ce?
Multi ani mai tarziu am gasit asta:
“Nu uita cine ești, ești un luptător,
Așa cum noaptea face Luceafărul mai strălucitor,
O să vezi că și lucrurile rele au ceva bun, fiecare,
Și că zilele grele sunt cele care te fac pe TINE TU,
Cu toate frumusețile tale.”
Și mi-am amintit că, da, luptătoare fiind, pentru a evada dintr-o lume în care mă simțeam singură și goală, am ajuns să citesc tone de cărti. Asta m-a făcut să cunosc alte universuri umane, să îmi lărgesc orizonturile și să mă apropii de ceea ce azi mă face pe mine, eu. Scriu bine și fain azi și îmi câștig viața din asta pentru că ieri citeam lucruri scrise bine și fain.
Și, ca în poezia de mai sus, “zilele grele” din copilărie m-au făcut să citesc lucruri scrise bine și fain.
Mi-am mai amintit că, da, luptătoare fiind, pentru a nu mă mai simți urâtă, așa cum mă numeau mulți copii de la școală, mi-am propus să fiu frumoasă. Ani mai târziu, am învățat să fiu o femeie care are grijă de ea în orice circumstanță.
Și, ca în poezia de mai sus, “zilele grele” din copilărie m-au făcut să mă simt macar draguta azi. Si când ma trezesc din somn ( pe principiul instagramabil “așa m-am trezit”, haha).
Mi-am mai amintit că, da, luptătoare fiind, am învățat de mică să înfrunt lucuri grele. Așa că atunci când le-am întâlnit la maturitate-le-am luat în piept și am făcut din ele canale de evoluție, nu prilej de a mă victimiza și a crede că lumea e rea, Dumnezeu nu mă iubește și “viața e greu.”
Ca în poezia de mai sus, zilele grele din copilărie m-au făcut PE MINE , EU!
Exemplele date sunt alese întâmplător, as putea sa găsesc altele! Asa cum poți și tu, dacă te regăsești în poezia lui Matt Haig și în povestea mea…
Pentru că, oricât de nefericiți ne-am simțit în copilărie, dintr-o simplă lărgire de perspectivă, o să putem vedea că toată acea nefericire ne-a dăruit o mulțime de lucruri pe care azi le considerăm fericite. Folosesc cuvântul “lărgire de perspectivă” și nu “schimbare”pentru că nu cred că e cazul să te minți și să te faci că nu e gunoi în camera ta!
E mai bine să îl vezi…
…și, cu prima ocazie cu care ai acces la o mătură, să îl strângi și să alegi să trăiești într-o casă mai curată. Chiar dacă e greu, știu, pentru că e necesar să mături constant.
Când eram mică-mică-mică, eu credeam că oamenii din televizor întră noaptea în cutia pe atunci de lemn și rămân acolo pe tot timpul zilei. Azi lucrez în televiziune și, credeți-mă, deși ar fi fost amuzant, nu i-am observat niciodată pe Măruță, Busu sau Esca străduindu-se să se vâre într-o plasmă….
Când eram mică-mică-mică, mestecam gumă găsită pe jos. Azi mi-o cumpăr singură și nu mai e nevoie.
Când eram mica-mică-mică, visam să dau nas în nas cu Bobby și Pamela din Dallas. Nu s-a întâmplat asta, dar nici nu mai sunt ei idolii mei. Am întâlnit, în realitate, oameni mult ai mișto.
În copilărie, când eram mică-mică-mică….
…mă simțeam nefericită, goală, singură, urâtă și tristă și nu aveam ce să fac. Eram prea mica… Și acum mă mai simt uneori, de multe ori, așa… Copilul de ieri e cu mine mereu și uneori, de multe ori, se manifestă așa cum a putut să o facă atunci. Dar acum eu m-am făcut mare… Și așa cum știu că oamenii nu întră în televizor și că guma nu se mestecă de pe jos, așa știu și că…eu m-a făcut mare! Și de data asta depinde de mine ca fetița-care-eram să nu se mai simtă singură, goală, amenințată, speriată, nesigură și urâtă…
Până la urmă, niciodată nu e prea târziu pentru o copilărie fericită….
Dacă ți-a plăcut, îmi poți da un LIKE AICI, PE FACEBOOK, să afli ce mai scriu!
Pe INSTAGRAM mă poți urmări AICI! Mulțumesc!
Citește și: 3 CUVINTE MAGICE CARE MĂ VOR FACE SĂ POT CÂND NU O SĂ MAI POT ÎN 2020! ȘI TE POT FACE ȘI PE TINE!
FRICA…SĂ VORBIM CU MULT CURAJ, DESPRE CÂT ÎMI E DE FRICĂ!
FOTO: CORA POPEANGĂ-GROSU
FOTO URSULEȚI: SHUTTERSTOCK
O piesă mai potrivită ca cea de mai jos nu puteam să găsesc! Nu vă spun nimic altcea, doar vă rog, vă rog eu să o ascultați:
4 Comments
Copilăria este cel mai frumos moment din viaţa unui om, iar de ea trebuie să ne amintim întotdeauna cu plăcere şi cu bucurie, dar nu toţi avem amintiri frumoase despre care să povestim celor din jur.
Când eram mic-mic, credeam că, undeva la subsolul blocului, este un cub-transformator (aşa îl numeam eu pe atunci) care putea să facă tot ceea ce vrei, care putea să îţi dea tot ceea ce îţi doreşti şi nu ai în acel moment: dacă voiai să ajungi undeva, spuneai „Cubule, du-mă în locul X!”… şi, gataaa, ajungeai acolo în 2 secunde; dacă aveai nevoie de ceva: „Cubule, dă-mi obiectul Y!”, iar acel obiect apărea la picioarele tale. Orice îţi doreai, cubul îţi îndeplinea – era un fel de duh al lui Alladin, însă mai târziu au apărut şi aceste desene la tv.
Îmi aduc aminte cu plăcere de serialul Dallas, pe care îl urmăream şi eu în fiecare seară, dar la fel de frumos a fost şi serialul italian Caracatiţa (la final eram foarte trist pentru că eroul moare împuşcat de mafie). Chiar şi cei care nu ştiau să citească se uitau la film, atât de mult îi fascinase, că doar vedeau acolo cum merg oamenii la herghelie, cum îşi pun coniac în pahar (cuvintele aparţin unei vechi cunoştinţe care vorbea despre mama sa).
Am mai fost pasionat şi de Sailor Moon, nişte desene animate extrem de frumoase pe care le urmăream cu mare interes, iar când tv-ul nostru nu mai mergea cum trebuie (probleme cu ecranul), depistasem şmecheria: trebuia să pornim tv-ul cu 30 de minute mai devreme, pentru a putea să se „încălzească ecranul” şi să vedem cu trebuie personajele :))). Cam trist, nu??
Copiii mai mari mă „adoptaseră” în grupul lor pentru că aveam 2 mingii de piele, aduse de tata din Rusia, şi jucam cu ei fotbal mereu. Asta până când o minge mi-a fost spartă de o coajă de Dacie, care s-a urcat cu roata din spate pe ea (runda 1 de lacrimi), iar a doua mi-a fost furată de un copil mai mare (runda 2 de lacrimi).
Îmi aduc aminte de prima zi în care te-am văzut prin curtea liceului şi vreau să îţi spun că nu mi-ai părut deloc aşa cum te descrii – „proastă, urâtă, nedorită de nimeni” – ba din contră, totul avea o formă antonimică pentru mine, la acea vreme, faţă de ceea ce zici (forma antonimică este și în ziua de azi!). Oricum, te-ai uitat la mine de parcă eram un terorist gata să strige „Allah Akhabar” şi ai grăbit pasul, iar eu mi-am dat seama că mai am mult de muncă până când o fată ca tine va începe să îmi spună „Bună!” pe coridorul liceului.
Bineînţeles că am terminat liceul şi aşa ceva nu s-a întâmplat, pentru că eu umblam doar cu „fotbalişti” cu care stăteam pe terenul din curtea liceului oricând apărea câte o oportunitate în orar.
Te-am mai văzut şi în alte zile, dar uneori mă vedeai, alteori nu, însă pentru mine era suficient şi eram foarte bucuros când te vedeam, când vedeam o fată „deşteaptă, frumoasă, apreciată de toţi” (forma antonimică de mai sus).
Dacă mă întrebi care a fost cea mai grea perioadă din viaţa mea, aceea a fost perioada în care ai mei au hotărât să îmi arate adevărata faţă a „agriculturii”. Doamneee, cea mai urâtă perioadă, pentru că tot ceea ce făceam eu era fizic: deplasarea cu bicicleta pe distanţă de 10 km dus, munca fizică la locul stabilit, deplasarea cu bicicleta spre casă – alţi 10 km. În prezent ştiu aproape toate muncile agricole (tăiatul şi ruptul copililor la vie nu le ştiu şi nici nu îmi plac), iar acest lucru m-a ajutat, mai târziu, să îi pot ajuta pe prietenii mei la muncile agricole din gospodăriile lor.
Un lucru e clar: copilul din noi nu moare niciodată, ci se transformă cu fiecare an într-un supercopil, de unde şi expresia „ai dat în mintea copiilor”, deşi tu ai sărit de ceva vreme de 30 de ani (aici mă includ şi pe mine!).
Sper finalul articolului am găsit câteva rânduri cu o urmă generoasă de umor – „Când eram mică-mică-mică, mestecam gumă găsită pe jos. Azi mi-o cumpăr singură și nu mai e nevoie” – care m-au făcut să zâmbesc secunde bune, iar acest lucru face să aştept cu interes următorul articol.
Multă baftă!
hey, multumesc de comentariu, m-a pus pe ganduri; e intereant cum ma sinteam eu si cum ma vedeau altii…
oricum, in liceu deja ma schimbasem, toate povestile sunt din prima copilarie; in liceu e perioada aia de care zic ca ma facusem mai mare, mai sexy si mai a naibii:))) dar sa stii ca nu muscam:)) acum nu stiu cum te-ai uita tu la mine sau cum ai perceput sa m-am uitat eu, imagineaza-ti ca habar nu am; dar ideea e ca in interior nu am fost niciodata aroganta, eu asa cred; in exterior, uneori da; si acum mai sunt , dar o fac constient, pentru ca e o forma de aparere si uneori e nevoie;momentan;
si mie mi-a palcut Sailor Moon enorm;
Eu doar in liceu te-am remarcat, in generala nu te stiam. Daca stiam din liceu ca nu musti, era bine, dar sunt sigur ca si acum situatia e la fel :))). Nu imi pari o persoana aroganta si nici atunci nu pareai, doar ca erai rezervata fata de persoanele pe care nu le cunosteai. In prezent, imi pari o persoana de treaba, saritoare la nevoile celor din jurul ei, intelegatoare, dornica a ofere sfaturi celor care se afla in diferite situatii mai putin placute.
Este normal sa nu iti mai aduci aminte aceste detalii, mai ales ca au trecut 18-19 ani de cand am terminat amandoi liceul, dar eu am un seif enorm in care pastrez cele mai frumoase momente din viata mea, iar acest moment se afla in azot lichid, la -125 de grade. :))))
Si totusi, poate te intrebi cum te vedeam atunci: o combinatie intre Monica Bellucci si Penélope Cruz, dar pe varianta olteneasca 😀 .
O seara frumoasa!
Monica și Penelope:))haha… wow, ce sa zic, mulțumesc; da, nu ma credeam chiar asa, cand imi tot ziceau oamenii sa merg la Miss, credeam ca fac misto:))) m-am prins dupa ca nu faceau;
Legat de aia 18-19 ani, poate tu 😡😡😡😡ia fa tu calculul bine :))) sunt vreo 3-4:))