În copilărie, când eram mică-mică-mică, eu credeam că oamenii din televizor întră noaptea în cutia pe atunci de lemn, rămân acolo pe tot timpul zilei să îi văd eu când am chef (mă rog, când aveau chef părinții) și apoi pleacă, se duc la treaba lor și vin alții!
Mai credeam că televizor color înseamnă o cutie de lemn vopsită cu dungulițe colorate, mestacam guma dacă o găseam pe jos și credeam că într-o zi sigur o să vină Bobby sau Pamela din Dallas în orășelul meu oltenesc de nici 20 de mii de locuitori și sigur, dar sigur, eu o să mă împrietenesc cu ei. Mai mult cu Bobby, mă rog….
La școală, învățătoarea îi
întreabă pe copii ce faptă bună au făcut în ultima săptămână.
Gigel: „Eu am ajutat o bătrânică să treacă strada”.
Învățătoarea: „Bravo, băiete”
Ionel: „Și eu am ajutat o băbuță să treacă strada!”
Învățătoarea(entuziasmată): „Felicitări și ție”
Vasilică: „Eu am ajutat o femeie bătrână să treacă strada”
Învățătoarea (uimită): „Și tu, copile? Cum, ați făcut toți aceeași faptă bună?
Gigel: „Foarte simplu! A fost nevoie de toți trei pentru că băbuța nu voia nici în ruptul capului să treacă strada!”
Deși numele meu e
Cristina-Maria, am fost, pe rând, și Gigel și Ionel și Vasilică și băbuța, în ecuația vieții mele. Mai nou, de când observ cu mai mare
atenție oamenii, am devenit și “învățătoarea” din banc, iar în jurul meu plouă cu
Gigei și cu Ionei! Torențial! Și cu biete băbuțe, catapultate direct în
mijlocul străzii, de unde nu știu încotro să o ia!
O prietenă îmi povestește că nu mai scapă de mama care o bate la cap să facă vaccin antigripal! Prietena are peste 40 de ani. Un amic vrea să își schimbe jobul și casa și viața, dar familia se împotrivește cu toate armele! CU TOATE ARMELE! Amicul are peste 30 de ani! Cineva foarte drag mie și-a deshis de curând o afacere cu potențial, dar tatal lui “cineva drag”, fost om de afaceri (de succes), îi explică de câte ori are sau n-are ocazia cât de greu e să ții un business, cât de bine e să nu ai un business și în general ce decizie greșită a luat el, că a renunțat la o viața ușoară, fără business, normal.
Eșți procrastinator-șef și tocmai ai mai amânat o dată ce e important și ai ales să vezi poze cu pisici? Cuvântul “mâine” e favoritul tău, dar în dicționarul personal înseamnă “cândva” “altădată” “odată și odată” sau “vreodată”? Pentru tine există un supererou! Un super-salvator, un tătuc al tătucilor care abia așteaptă să tăbăcească fundul tuturor problemelor tale! Numele lui e: VIITORUL TU!
VIITORUL-TU e undeva, la o petrecere exclusivistă, ciocnind șampanie cu VIITOAREA-EU. Asta după ce amândoi au rezolvat ce aveau de făcut și au pus în practică absolut-toate-acele lucruri pe care noi spunem că le vom face mâine sau cândva. VIITORUL-TU și VIITOAREA-EU au o carieră fulminantă, o sănătate de fier și o viață personală bulbucind în iubire și relații împlinite!
Sunt Cristina-Maria și visez la un blog de suficient de multă vreme încât să nu pot să va zic…anul, că mi-ar fi rușine! Pot să va spun însă că articolul asta trebuia să fie gata demult, dar… am avut treabă! Fix când să mă apuc, am realizat că nu îmi beam ceaiul din cana preferată. (?!) Că doar are mesaj motivațional și cum pot să scriu fără motivație?! Așa că i-am făcut mutație musetelului! După un timp greu de definit, am realizat că tot ce aveam în cap era legat de ce biscuiți ar merge la ceai. Nu mă hotărâm!
Ca să nu mai pierd timpul cu prostii (?!) am decis să îmi cumpăr mai multe feluri și să mă întorc la blog. Pe drum însă mi-am amintit că vreau să reduc zahărul procesat din alimentație, așa că am luat gutui. Când m-am întors, mi-am dat seama că ceaiul nu are același feng-shui cu gutuile ca și cu biscuiții, așa că hai să reconsider teoria zahărului. M-am apucat să citesc articole despre zahăr, zaharoză, sucraloză, zaharină, aspartam, miere de albine, extract de ștevie și sirop de agave. Și care poate îndulci mai sănătos biscuiții?!? Când am terminat, era vineri! De articol, care e despre procrastinare, mă apucasem marți! Superb!
Când eram mică, eram de
multe ori, de foarte multe ori, de prea multe ori, nefericită. Îmi doream să
cresc mare, să port tocuri înalte și rochii frumoase. Să mă dau cu parfum și să
acopăr, cu zgomot de tocuri cui și note de trandafir și iasomie, mirosul și
zgomotul unei copilării mai puțin idilice.
Am crescut și, deși ai mei stilettos mă înalță mult peste 1, 80, m-am trezit că mă simțeam mică. Mică, mică, foarte mică, în fața unei lumi prea mari. Chanel, Lancome și Givenchy își făceau bine treaba. Dar efervescența florilor de portocal din Gabrielle, fructele și florile din La vie est belle și vanilia din Ange ou demon puteau să acopere, dar nu să facă să dispară mirosul de suflet ars din interiorul meu.
Sau rețeta curajului, pe scurt: cumsă iei decizii atunci când te paralizează frica de a decide?
Știți poveștile
acelea cu prințesele care își trăiesc viața într-un turn și așteaptă să
hotărască cineva pentru ele când e momentul să fie salvate? Era cât pe aici să
fiu una din ele toată existența mea….
Când eram mică,
deciziile mele erau limitate la ce carte citesc în continuare, cu ce păpușă mă
joc și…și cam atât. Părinților mei le era teamă mereu că aș putea greși
undeva, așa că hotărau ei pentru mine. Am fost o mică prințesă într-un turn de
sticlă și era cât pe aici să devin un fel de prințesă-babetă într-un
(bloc) turn de pe undeva din Militari,
București.
La 23 de ani am aflat că mă confrunt cu probleme de sănătate, așa că, de frică să nu mă sparg ca un bibelou, m-am auto-îndesat în turn și nu am mai ieșit de acolo vreo câțiva ani. Tot ce făceam era să muncesc de dimineața până seara, în așa fel încât ajunsesem să îmi trăiesc viața ca pe un job de dus la bun sfârșit. În afara serviciului nu îmi asumam niciun risc, nu simțeam, nu trăiam, nu iubeam și nu iubeam viața. Cum am ieșit? A fost un proces lung, dureros de dureros de multe ori, frumos de frumos de atâtea ori.
Hait! Iar unul din momentele acelea în care mă întreabă cineva câti ani am și spun că eu sunt „femeie la (peste) 30 de ani” şi… ŞOC, ŞOC, ŞOC!
Deşi nu am prins inventarea penicilinei, nu am fost
colegă cu Traian Vuia și nici nu am
mânat oile și românii la independență cu Badea Cârțan, mi se întâmplă des ca
atunci când spun că am 35 de ani, să se reacționeze ca și cum l-aș fi cunoscut
pe Burebista. O.K, poate nu pe el, pe nepotu-su’! De data aceasta, se declară surprinsă și jenată ca s-a
purtat prea familiar și nu „m-a domnit”, o fata obscen de tânără. E prea
simpatică să mă supere și cu înțelepciunea vârstei (SÎC), o înțeleg când zice:
“Nu mă așteptam, nu arați, nu pari etc.”
Cursuri de dezvoltare personală și ore de psihoterapie o mulțime…
Cărți de psihologie cât să încapă într-o librărie….
Afirmații pozitive grupa mare……
Și uite că iar m-am trezit
în situația în care Făt-Frumosul-Chiparosul mi-a zis NU și eu simt iar că mă
scurg prin podele! NU ăsta poate să vină după o oră, după o săptămână, o lună
sau un an, e făcut din același aluat. Durere! Fizică și de suflet!
Frica?Știți ceva? Chiar îmi e frică, fix în acest moment. Îmi e groaznic de frică să scriu despre frică…
Nu știu încă dacă și
cât de adevarată e filosofia cu reîncarnarea și cu luatul unei lecții
neînvățate dintr-o viață în alta..Încă cercetez și asimilez teoria… Dar dacă
e, cred ca eu în prima viață am tot fost alergată de strănepoți ai dinozaurilor
și am murit de frică. Și după, cam în toate celelalte vieți, cineva mă alerga
sau bântuia sau amenința sau ceva nasol și eu muream de frică. Şi
tot așa, până când m-am născut Cristina-Maria in 1984 și am tot preluat și
învățat frici….
