A(m) fost odată…o prințesă într-un turn de sticlă
Sau rețeta curajului, pe scurt: cum să iei decizii atunci când te paralizează frica de a decide?
Știți poveștile acelea cu prințesele care își trăiesc viața într-un turn și așteaptă să hotărască cineva pentru ele când e momentul să fie salvate? Era cât pe aici să fiu una din ele toată existența mea….
Când eram mică, deciziile mele erau limitate la ce carte citesc în continuare, cu ce păpușă mă joc și…și cam atât. Părinților mei le era teamă mereu că aș putea greși undeva, așa că hotărau ei pentru mine. Am fost o mică prințesă într-un turn de sticlă și era cât pe aici să devin un fel de prințesă-babetă într-un (bloc) turn de pe undeva din Militari, București.
La 23 de ani am aflat că mă confrunt cu probleme de sănătate, așa că, de frică să nu mă sparg ca un bibelou, m-am auto-îndesat în turn și nu am mai ieșit de acolo vreo câțiva ani. Tot ce făceam era să muncesc de dimineața până seara, în așa fel încât ajunsesem să îmi trăiesc viața ca pe un job de dus la bun sfârșit. În afara serviciului nu îmi asumam niciun risc, nu simțeam, nu trăiam, nu iubeam și nu iubeam viața. Cum am ieșit? A fost un proces lung, dureros de dureros de multe ori, frumos de frumos de atâtea ori.
Totul a început însă de la o decizie: hotărârea de a nu muri înainte să mor! Adică de a nu trăi fără să trăiesc! Pentru mine asta înseamnă moarte….
Să fugi de tot, să eviți orice, să trăiești într-o cușcă a fricii, fie că ia forma unui bloc din Militari, București sau a unui diagnostic sau a orice, pentru mine înseamnă să mori înainte de a muri…Iar oamenii care s-au rupt și scurs de durere în viața asta măcar o dată, din orice fel de motiv (sănătate, iubire etc) au privit măcar o dată zăbrelele cuștii ăstia.
Așa că am început să trăiesc…Am povestit un pic aici din experiențele pe care mi le-am asumat. Cu mult curaj, cu frică, împotriva ei…
Și totuși…Cum să iei decizii când nimeni nu te-a învățat să le iei?
Și cum faci să iei decizii când îți e teamă că te-ai putea frânge, sparge, rupe-și pe dinăuntru și pe dinafară? Și la propriu și la figurat?
La mine totul se reduce la o singură întrebare, de la care pornesc toate răspunsurile:
„Care-i miza?”
Întrebarea asta mi-a pus-o prima dată cineva de la serviciu. În mod ironic, într-o ceartă pe un subiect pe care nici în ruptul capului nu mi-l mai amintesc. Semn că subiectul în sine chiar nu era o mare miză. Întrebarea însă, da! Mă urmărește și azi și a devenit un fel de fir roșu în deciziile pe care le iau. În reacțiile pe care le am. În poveștile și experiențele pe care le trăiesc.
Care-i miza=ce câștig cu adevărat=ce pierd cu adevărat?
Răspusul la întrebare varianză în funcție de situație. Și de miză….Dar de la întrebarea asta simplă am început să îmi remodelez viața….Și să iau decizii conștiente cu privire la acțiuni, reacțiuni, intenții…
Turnul nu s-a prăbușit instant! E greu, uneori cumplit de greu să devii arhitectul vieții care ți s-a dat, când la temelia construcției tale armătura e una care, la primul cutremur , face totul să se clatine din temelii.
Și, credeți-ma, când habar nu ai pe ce lume trăiești și ce decizii să iei ca să îți fie mai bine, riscul seismic e foarte mare.
Și dacă doar te erijezi în inginerul existenței tale, dar rolul te depășește și tot ce să faci e să schimbi “borduri” în viața ta – ca unii primari din București – ai încurcat-o. Din ce am învățat eu, e important să schimbi fundația-și doar așa se va dărâma ce nu îți mai servește. În cazul meu, turnul de sticlă…Dar și când se întâmplă asta, începi cu adevărat să trăieșt…
Și înveți cum să iei decizii…
Cel puțin aceasta e povestea MEA… Nu știu care e A TA…Ce am învățat însă, în 35 de ani de viață, e că toți facem ce putem mai bine, pe drumul vieții noastre…Nimeni nu are o busolă concretă care să îi arate nordul cu precizie, dar toți avem o hartă a sufletului, pe care o putem accesa dacă avem curaj!
Semnează,
O fostă prințesă, actualmente femeie
Dacă vrei să mai citești ce scriu, poți urmări pe Facebook AICI și pe Instagram AICI ! Multumesc tare mult!
Mai poți citi și DESPRE RESPINGERE: SUNT CRISTINA ȘI AM FOST ȘI RESPINSĂ! ȘI DOARE! ȘI CE DACĂ?
În ceea ce privește piesa de azi, am ales una care imi inspiră viața trăită în curaj, libertate, creativitate – un fel de senzualitate a vieții de zi cu zi
Stjepan Hauser este violoncelist la 2 Cellos, doi artișt care au redefinit arcușul și au arătat că hit-uri ca Thunderstruck suna demențial la violoncel.
Clipul de 1 min atașat nu e însă rock, e altceva… E un remake dupa o piesă SIA și pentru mine, e un fel foarte personal de libertate:
FOTO CREDIT: CAMIL BLĂNARU
5 Comments
Frica … cel mai periculos sentiment pentru un om, un sentiment complex si multiplu prin starile pe care te face sa le traiesti, dar care, cu timpul, te intareste, asta daca nu ramai ancorat in „intunericul” fricii (intr-un monolog al sau, Catalin Bordea, comediant stand-up, spunea: „Pana sa ma insor, ma temeam de multe lucruri; de cand m-am insurat nu ma mai tem de nimic … decat de nevasta-mea!!!” 😀 ).
In copilarie aveam multe manifestari ale fricii: sa nu ma asculte la lectie, ce subiect primim la lucrare/teza, daca ma va musca vreun caine cand duc gunoiul seara, dar cea mai puternica frica a fost cea de intuneric si de inaltime. Frica de intuneric am invins-o … atat de mare frica aveam, incat credeam mereu ca e cineva in casa care ma urmareste pentru anumite intentii, iar, intr-o seara (aveam vreo 7 ani!!!), i-am zis tatalui meu ca e cineva in dormitor, la care el „Cine e, ma, acolo?” si a mers sa vada. Bineinteles ca nu era nimeni … doar imaginatia mea bogata era pe acolo :))))).
Frica de inaltime nu am invins-o … inca, dar o voi invinge 🙂 .
Cand eram mic, voiam sa ma fac fotbalist, dar cand se accentua decizia mea asupra viitorului meu, a venit o stire trista la tv: a murit Catalin Haldan!!! Pe mama a cuprins-o o frica imensa si a decis: NICIODATA FOTBALIST! NU VREAU SA TE VAD CE PE EL!!! … Si am ajuns PROFESOR!!! Am mai incercat „marea cu degetul”, dar fara sustinere morala si financiara, avantul meu fotbalistic a fost oprit inainte de a prinde viteza si am ramas la statutul de „slujitor al fotbalului” sau, cum ar zice unii, „aspirant la statutul de fotbalist”. Dar la fotbal nu poti renunta usor … e cel mai puternic „drog” din lume: cand nu mai poti juca, il urmaresti in ziare sau la tv, deci nu renunti niciodata la fotbal.
In prezent, „frica” unei decizii gresite inca exista (cred ca aceasta exista la toti oamenii) si nu cred ca nu va disparea niciodata, deoarece problemele vor exista permanent in viata noastra, iar problemele au 1 miliard de fete si niciodata nu vom sti solutia favorabila noua, insa putem compara problema noastra cu a altor persoane, carora li s-a intamplat ceva asemanator, si acest lucru ne poate ajuta intr-o prima decizie corecta.
Am scris o groaza si despre textul tau nu am zis nimic: SSSUUUPPPEEERRRBBB!!!!
Ca de fiecare data, astept cu drag si mare interes urmatorul tau articol. O zi frumoasa!!!
@Simianovici ion, iti multumesc pentru cuvintele frumoase! Mult!
M-a emotioat ce mi-ai zis legat de visurile si iubirea pentru fotbal; eu insami am intrat cu multa frica in presa/televiziune si sunt inca aspecte in legatura cu care am o mie de frici; si legat de scrisul in acest blog am avut o multime de temeri; inca mai am unele…
Dar stii ce mi-a placut cel mai mult din comentariu? Fraza asta: „Frica de inaltime nu am invins-o … inca, dar o voi invinge 🙂” Despre asta e vorba…
Poate intr-adevar nu esti fotbalist la Nationala, dar cine stie ce e legat de pasiunea ta si ce poti construi cu ea? poate statutul tau de profesor si pasiunea pentru fotbal vor crea ceva pentr copiii care iubesc si ei fotbalul; Ramane de vazut, viata se scrie in fiecare zi.
Pingback: Articoul e despre ziua în care am înțeles că nu eram liberă! Mai e despre cursurile Essence și despre tine! - Parfum de femeie
Frica, face parte din noi ne naștem cu ea și murim cu ea.
din pacate, da…si mie inca imi e foarte frica; dar eu cred ca ideea e sa nu lasam frica sa ne conduca toata viata:)