Am obosit să mai fiu pompierul de serviciu! Și nu, nu mă refer la varianta kinky!
Am obosit să fiu pompierul de serviciu! Am obosit să sting la nesfârșit focuri care nu sunt ale mele! Sună familiar și pentru tine?
FACEBOOK: PARFUM DE FEMEIE BY CRISTINA MARIA
INSTAGRAM: CRISTINA_MARIA_BLOG
IMPORTANT: Acest text este o metaforă, nu e despre pompieri! Orice asemănare cu personaje reale e pur neîntâmplatoare! Lectură placută!
Eu cred, eu simt și văd în jur că noi, oamenii, avem tendința clară de a fi mereu salvatorii altora. Niciodată ai noștri. Dăm la nesfârșit sfaturi necerute, că doar vrem să îi ajutăm pe alții. Ne facem psihologi și coaches fără ca noi să fim vindecați înainte de toate. Intrăm în relații în care nu ascultăm ce și cine e celălalt, că noi știm mai bine cum ar trebui să fie. Și vrem să fie altfel, și facem tot ce putem și ce nu putem să fie altfel. Nouă ne arde curtea, dar ce contează? Focul la vecin e mai pălălaie! Și parcă găsești mai ușor apa pentru a-l stinge pe acela! Doar parcă!
Da, eu formulez “noi”, dar îmi asum că în pluralul asta la persoana întâi e înainte de toate un singular la persona întâi. Un „eu”!
Da, știu, doamna profesoară de română ar fi mândră de cum jonglez eu cu pronumele. La gramatică mă mai pricep. La viață mai învăt.
Dar de obosit simt că am obosit de varianta de mai sus. Deși am refuzat cu obstinație să dau la Academia de Poliție, am fost, pe rând, cam toate forțele de ordine. Am fost polițistă și am judecat pe toată lumea. Începând cu mine și terminând cu cei pe care i-am iubit și îi iubesc cel mai mult. Și normal că am vrut să îi/ să mă corectez. Am fost și milităroasă – că oamenii și viața și eu trebuie, dar trebuie, musai trebuie! Am fost și vameș – pe principiul pe aici (pe la mine adică) nu se trece decât dacă…
Dar cel mai mult am fost pompierul de serviciu.
Ca să sting focurile altora renunțam de fapt la toate celelalte roluri și renunțam la orice. Eram dispusă să fac orice, să mă urc (mai degrabă să mă cațăr) oricât, să mă cobor oricât. Să mă fac preș, să mă fac covorul lui Aladdin de zburat cu el până în țara visurilor. Să fiu orice ca celălalt să fie ce cred eu că e bine și frumos și vindecat și cu focurile stinse.
Numai că știți ceva? Eu nu am făcut niciodată o școală de pompieri. Și am refuzat cu obstinație acum 20 de ani și Academia de Poliție! (HA!) Iar dacă îți place să te joci cu focul (recunosc), nu înseamnă că știi și să îl stingi oficial.
Ca să vorbesc mai puțin metaforic, eu habar nu am să sting cu adevărat focuri, pentru că nu am învățat cum să te sting pe ale mele. Încă…Și m-am focusat mereu pe alții, ca să nu mă uit la ce arde la mine tot mai tare. Încă…
Am obosit să mai fiu pompierul de serviciu! Și nu, nu mă refer la varianta kinky!
Asta e, deocamdată, o mare parte din zidurile care mă întemnițează încă pe mine. Dar și care alcătuiesc mare parte din ce înseamnă…lumea. E tot mai mare inflație de oameni care își fac profesii din a-i rezolva pe alții, dar viața lor e scrum. Nu zic că sunt toți așa, altfel nu aș mai crede și nu aș mai apela la ei. Și o fac cu tot sufletul. Dar inflația înseamnă, pentru neofiți ca mine mai ales, o creștere peste numărul necesar, provenită din dezechilibru. Așa că da, e inflație de oameni care vor să vindece lumea, provenită de la cei care nu se vindecă întâi pe ei..
În plus, e plină lumea de experți în toate și de sfătuitori pe gratis – adică cei care dau sfatauri nesolicitate. Și de oameni care vor să îi aline pe alții, să îi vindece pe alții, să îi facă pe alții tot ce nu pot să fie ei.
Doar că nimeni nu se poate vindeca decât pe sine. Nimeni nu poate să decidă decât pentru sine. Nimeni nu poate să facă binele bine decât pentru sine. Am început să mă prind și eu.
Pompierul de serviciu….Ăla cam obosit…
Și nu, nu mă refer DELOC la varianta kinky. (aici introduceți voi un emoji care face cu ochiul complice).
Și Da, mi-ar plăcea să știu dacă fac parte dintr-un club select și mă mai citesc și alți pompieri. Nu mă refer la meserie – pentru care am tot respectul de când eram mică. Și nici la varianta kinky, din nou – și pentru aceea am respect, introduceți voi emoji. Vă aștept cu drag în comentarii!
Am mai scris și:
RUȘINE?! E ACESTA MONSTRUL DE SUB PAT AL FIECĂRUIA? ȘI CE E DE FĂCUT?
DESPRE RESPINGERE: SUNT CRISTINA ȘI AM FOST ȘI RESPINSĂ! ȘI DOARE! ȘI CE DACĂ?
Și într-un stil haios, dacă vreți să râdeți:
„LA BLOC”, PE BLOG (1): VECINII NOŞTRI DE TOATE ZILELE…
LA BLOC, PE BLOG (3): DESPRE PĂSĂRI ȘI PĂSĂRICI! LA PROPRIU
Și pentru că îmi place să mă joc cu focul (offff, dar da) și pentru că iubesc , iubesc piesa asta și se potrivește, ascultați mai jos:
FOTO: PEXELS/ SHUTTERSTOCK
3 Comments
Mă bucur că am descoperit un articol care dă un sens nou cuvântului „pompier”, un sens pe care îl admitem mulţi dintre noi că îl avem, dar poate nu ne dăm seama că suntem „pompieri”.
Nu am primit, când eram mititel, o maşină de pompieri, dar când am mai crescut, acest job era pe lista mea de răspunsuri la întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Bine, primul job a fost cel de poliţai, mai ales că aflasem că la Academie se lua şi soldă, care era mai mare decât alocaţia, aşa că am zis de ce nu, dar după ce m-am documentat mai bine, am spus pas acestui job (nepotrivire de caracter între mine şi job).
A urmat jobul de asistent medical, dar totul s-a stins ca un foc de paie, pentru că nu suport mirosul de medicamente din spital şi îmi este frică de ace (la ultimele analize, am întors privirea în partea opusă şi am închis şi ochii, de frică!).
Jobul de pompier a venit ca o adiere de primăvară şi la fel a şi dispărut, dar nu ştiu nici acum de ce. Probabil din cauza matematicii şi a fizicii cu care nu prea m-am înţeles pe toată durata timpului.
Cred că jobul de pompier (sensul din articol) este unul permanent, unul pe care îl avem până în ultima clipă, şi nu doar pentru oameni, ci şi pentru fiinţele necuvântătoare. Dacă vedem un animal rănit, bolnav sau prins într-un grad sau capcana, oricât de supăraţi sau super-triști am fi, uităm de tot şi sărim să îl ajutăm. Şi nu doar îl eliberăm sau îl ducem la tratament, ci şi plătim pentru el, ne interesăm de progresul sănătăţii lui şi chiar îl adoptăm, asta pentru că animalul îşi va oferi recunoştinţa pentru ceea ce am făcut pentru el.
Suntem „pompieri” şi pentru alte ţări, cum a fost Turcia, care a suferit mult în urma cutremurelor. Suntem „pompieri” pentru omul care cerşeşte pe stradă sau la poarta bisericii, pentru omul bătrân care duce cu greu nişte bagaje, iar drumul lui este acelaşi cu al nostru.
Acum ceva timp, am găsit pe tik tok un „pompier” care făcea clipuri video cu oameni necăjiţi, care vindeau pe marginea drumului produsele lor din gospodărie ca să se poată întreţine. O femeie vindea haine şi şosete de lână făcute de ea, un bărbat vindea linguri şi tocătoare din lemn, iar o altă femeie vindea legume din grădină. Toţi îşi vindeau produsele pe marginea drumului, dar acest om găsea puterea să discute cu ei, apoi îi ajuta cu cât putea. Pe o femeie a angajat-o la o biserică să vândă lumânări, iar ea nu îşi mai găsea cuvinte să îi mulţumească pentru ajutorul primit.
Dacă ceva mă deranjează este că sunt acei „pompieri” care se bagă în viaţa ta cu tot cu bocancii lor plini de noroi şi te critică de parcă la cât de vinovat eşti, nici el nu ştie cum de eşti în libertate. Chiar azi mi s-a întâmplat ca 2 persoane să critice decizia sindicatelor de a protesta: că nu merităm bani mulţi, că primim o armată de foloase necuvenite, că nu plătim impozit pe alte venituri realizate, că femeile au combinaţii cu florăresele şi buchetele primite le revând şi încasează procent din vânzare şi lista poate continua.
A trebuit să îi conving de faptul că nu gândesc bine, iar ceea ce spun este fals. Unii au acceptat răspunsul şi au fost de acord cu ce am zis, alţii şi-au păstrat ideea şi nu au renunţat la ea sub niciun chip. Nici un câine nu fuge de la măcelărie, deci nici greva nu e făcută aiurea!
Mult succes şi la cât mai multe articole!
Pingback: Am obosit să mai fiu pompierul de serviciu! Și nu, nu mă refer la varianta kinky - LaPunkt
Hey, sa știi că m-a bucurat comentariul tău, bine te-am regăsit pe blog și bine m-am reapucat de scris:)).
Eu nu mă refeream la meseria de pompier, evident, pentru care am tot respectul. Totul e scris în sens metaforic. Nu ma refer nici la ajutorul dat animalelor, care uneori chiar sunt neajutorate – de multe ori tot din cauza oamenilor. Nici la ajutorul oferit cuiva in caz de calamitate, cum e Turcia.
Ma refeream concret la „sindromul salvatorului” de care sufera multi, e in manualele de psihologie si e o problema recurenta. Ala in care imi bag nasul in viata si alegerile altuia ca sa il salvez de traume, dureri, trecut, suferinte, fara sa ma uit la mine.
Mersi mult de comentariu si sa stii ca m-a facut sa zambesc intoarcerea in copilarie – cu masina de pompieri etc. Sincer vorbind, si eu mi-am dorit f mult o masinuta cu pedale, mi s-a promis si nu am primit-o niciodata.:))) Acum pare super banal, dar realitatea e ca in lumea copilariei nu e la fel si, daca as putea, as lua masinutele astea doua pt copiii care am fost -aia cu pompieri si aia cu pedale.:) Dar avem si acum optiuni automobilistice, haha, din fericire.